Mircea Radu IACOBAN

Mi se plânge un amic: „Dom’le, de necrezut ce i s-a întâmplat lui Matei!” Matei, fecioru-său, tocmai s-a prezentat la bacalaureat. Băiat serios și muncitor, chiar tocilar, a citit ce era de citit pentru proba la limba și literatura română, ba, mai mult, taică-său l-a dus la teatru, să vadă „pe viu” comedia lui Caragiale „O scrisoare pierdută”. Avea presimțirea că, oricum ar fi formulat subiectul, va putea fi adus către cunoscutul text-model, la îndemâna și examinatorilor, și examinaților. Chiar așa a și fost: ce poate fi mai ușor decât descrierea relațiilor dintre personajele „Scrisorii”? Cu atât mai mult cu cât odrasla avea destul de proaspătă amintirea reprezentației de la Teatrul Național București, semnată ca regizor, în anul Caragiale, de popularul și inventivul Horațiu Mălăele. Numai că s-a ales cu teza plină de sublinieri… cu roșu. Cum-necum, după contestație, amicul a putut vedea teza. Un mare semn de întrebare împodobea paragraful cu referiri la un binecunoscut discurs rostit pe scenă de Tipătescu („după lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani…”). „Ba Cațavencu!” – a notat examinatorul pe marginea lucrării – „nu Tipătescu!”. Și i-a micșorat nota. Amicul ar vrea să i se permită contestarea contestației, fiindcă, în spectacolul de la Național, regizorul a hotărât să mute faimosul discurs al lui Cațavencu… în gura lui Tipătescu! Băiatul asta a văzut pe scena templului dramaturgiei românești, așa a scris. N-a știut nimic despre o scenă (I, actul II) care i-ar fi oferit argumente pentru demonstrația cerută de subiect, fiindcă din spectacol… lipsea pur și simplu episodul savuros al numărării voturilor (Trahanache-Farfuridi-Brânzovenescu), dar și monologul lui Pristanda, precum și alte „mărunțișuri” lejer repoziționate.

O altă „Scrisoare pierdută”, deci, cu relații între personaje modificate față de interpretarea tradițională de manual. Și tocmai despre relații cerea teza să se scrie! De unde se vede că prea multă informare strică și, de vrei să-l cunoști pe adevăratul Caragiale, mai bine… nu te duci la teatru! Sigur că nu-i numai dreptul, ci și datoria regizorului să inoveze, doar n-o să repete la indigo ceea ce au făcut înaintașii, numai că, oare, n-or fi existând ceva limite și obligații în ce privește respectarea marilor opere ale literaturii naționale? Ar putea, în Anglia, un regizor să mute replica „A fi sau a nu fi” din gura lui Hamlet în gura… groparului fiindcă așa consideră el că-i mai bine?

Până una-alta, Matei a căzut la bacalaureat fiindcă a dat crezare relațiilor dintre personajele „Scrisorii pierdute” așa cum le-a restabilit Mălăele! Și câtă vreme această „variantă” a piesei s-a reprezentat pe cea mai prestigioasă scenă a țării, învestită cu îndatoriri față de dramaturgia națională și purtând chiar numele lui Caragiale, cum să n-o ia de bună? Întâmplarea e hazoasă în felul ei, dacă n-ar fi tristă pentru candidatul hiperinformat…

Cât despre „perlele” de la bacalaureat, care fac deliciul navigatorilor pe internet, ce să zici? Doamne, ce vremuri trăim! Să tot vezi și să nu crezi tâmpeniile monumentale înșirate cu nonșalanță de tineri aflați în pragul intrării în viața adevărată – altfel, pur și simplu imposibil să ți le închipui, nici în visele cele mai aiurite! Interesant este că subiectul de 30 de puncte care cerea să se facă referiri la modelele ce și le-au propus reprezentanții noi generații a primit răspunsuri cu totul diferite de cele pe care, cândva, le dădeau părinții. Naivii! Își recoltau modelele mai ales din cărți! Acum, care cărți, de unde cărți? „N-am modele pentru că nu prea citesc” – recunoaște cu deplină sinceritate un candidat. Și dacă n-au, ce să facă, le iau din viața reală, cel mai la îndemână fiind… pitorescul Mazăre! Ori, în lipsă de altceva, candidatul însuși („Modelul meu de viață sunt eu însumi, lucrez ca ospătar la MAI și sunt foarte mândru…”), uneori părinții („Modelul meu este tatăl meu, care este preot în parohia mare din centru, îl ascultă toate lumea, are un program lejer și venituri bune..”).

Apropo de modele: să ne amintim că, în ierarhia stabilită prin votarea proiectului „Mari români”, Becali tronează pe locul 13, în vreme ce Caragiale s-a situat pe 16, Iorga pe 17, Enescu pe 19, Decebal pe 26, Ion Creangă pe 43, Lucian Blaga pe 47. Figurează și emblematicul Bulă, e drept, cam la coadă, pe locul 59…