Mircea Radu IACOBAN

Niciodată nu-ți vei menționa, într-un CV, eșecurile. Succesele sunt, de regulă, publice, înfrângerile, tot de regulă, aparțin laturii private și tăinuite a existenței fiecăruia. Toți credem că succesele ne aparțin sută la sută, eșecurile fiind trecute în contul vinovăției altora – trădarea amicilor, regimul opresiv, interese oculte, gelozii, invidii, incompatibilități. Lăsăm de-o parte iluziile și dezamăgirile într-ale amorului, care se judecă doar cu sufletul și, oricum, ies din sfera determinărilor stricte ale logicii. Lăsăm și investițiile în ideologii și politicale, fiindcă-i zona în care omul se află mai mult ca oriunde sub vremi, iar explicația-scuză „am crezut sincer” nu funcționează (de ce?) și nu absolvă.

Rămâne belșug de alte eșecuri; scrutate din urmă, acuză momente de naivitate și de aventurism, dând la iveală investiții (și) sufletești flagrant ratate. Puteau fi evitate? Desigur – dar… cu mintea de acum. Am vrut să devin medic și am căzut la admitere cu nota 1 (se nota până la 5) în teza de limbă și literatură română. Țin minte că am scris șase-șapte pagini la subiectul „Realismul lui Rebreanu”, scriitor pe care-l citisem din scoarță-n scoarță, inclus fiind din adolescență între lecturile preferate, ordonate și stimulate de profesorul sucevean Ștefănescu. De ce 1? Nu cred că va fi fost vina mea, și cum, după aceea, am intrat printre primii la Filologie, absolvind-o cu 9,75, semnul de întrebare rămâne.

La 16 ani, venit sperios și umil din Bucovina, habar n-aveam că există posibilitatea contestației într-un examen-miting ce antrena, atunci, mii și mii de candidați. Poți să fii decorat ca Budionâi și oricât favorizat apoi de soartă, primul mare eșec te marchează, rămânând pe veci, precum cicatricea infarctului pe mușchiul cardiac. Dar, cine știe, poate va fi fost spre bine…

Au venit, apoi, eșecurile în materie de gazetărie. Destule! Primul cu gazeta lui Aristide Buhoiu, „Universul”, transplantată aidoma număr de număr din America și asezonată cu ceva realități românești. Mergea, am izbutit să-i construiesc și o ediție de Chișinău, până când un contabil alcoolic și panglicar a îngropat definitiv un ziar ce evolua promițător. Te-ntrebi: n-ai nici o vină? Ba ai: ce ai căutat acolo? Am înființat apoi, tot la București, o gazetuță cu existență efemeră. Patronul habar n-avea de gazetărie, îl interesau doar afacerile oculte. Pare-mi-se, i-am întâlnit numele mai târziu, implicat în tot soiul de procese penale. Trei luni din viață: acolo, ce-ai căutat? Nici gazeta „Românul” (lucram în redacție) n-a avut viață lungă; barem mi-a prilejuit, în calitate de corespondent de front la războiul de la Nistru, aventura basarabeană ce a născut cărți altfel niciodată scrise. Devenit director al cotidianului ieșean „Realitatea”, am trudit aproape un an încheiat cu o echipă improvizată și neprofesionistă, până când înfrângerea în alegeri a finanțatorului a decis tragerea obloanelor a doua zi după anunțarea rezultatelor scrutinului. Ar fi trebuit să-mi dau seama la vreme că-i un ziar doar cu misie de instrument electoral.

Naivitatea și abuzul de încredere se pedepsesc, traumele rămân. Toți – dar toți! – tinerii redactori pe care-i formasem cândva la Editura „Junimea” au devenit, după 1990, directori de edituri, cu un traiect profesional mai împlinit decât al subsemnatului (o singură excepție, datorată, într-un fel, tot „lecției” de la „Junimea”, adică investirii descoperite de încredere deplină).

În lunga listă a eșecurilor se cuvine să trec și dispariția Teatrului de la Suceava. În numele meu a hotărât, atunci, efemerul „Comitet revoluționar” de la Teatrul Național, dar semnătura, fie și impusă, îmi aparține. Responsabilitatea s-ar cuveni s-o împart cu sucevenii ce n-au știut să profite de larghețea momentului 1989, asumându-și subzistența unei instituții care, altfel, nu știu când și cum va mai renaște… Se rânduiesc, apoi, în șiragul eșecurilor, prieteniile. Unele, le crezi de-o viață. După decembrie 1989 parcă s-a apăsat o tastă „delete” și destule amiciții „eterne” s-au topit pur și simplu. S-au ivit altele; toate n-au rezistat, poate și din pricină că o anume experiență de viață te face excesiv de suspicios. De la o vârstă încolo însă, noi prieteni e greu să-ți mai faci și-i mai înțelept să accepți mărunte derogări de la exigențe și principii, fiindcă nimeni nu-i perfect, cum nici tu, desigur, nu ești.

Cred, așadar, că nu succesele, ci eșecurile oferă marea și adevărata lecție, rememorarea și analizarea lor sinceră putând oferi mult mai multe învățăminte decât contemplarea raftului cu premii, diplome, ordine, medalii...