Mircea Radu IACOBAN

„La urma urmei, pentru ce iau Petrolul și Primăria banii ploieștenilor?” – se întreabă, în Gazeta Sporturilor, Tudor Octavian, punând ceea ce, în gazetăria occidentală, s-ar numi o „good question”. O întrebare asemănătoare am primit și eu, într-un talk-show al unei televiziuni locale: „De ce trebuie să subvenționeze Primăria Iașiului echipa de fotbal?” Moderatorul se străduia să obțină un răspuns conform politicii postului (anti-Nichita), recte, o condamnare a edililor care irosesc bănuții ieșenilor pe acondroplazicul fotbal bahluvian. N-a fost să fie cum s-a vrut, fiindcă-i vorba de o chestiune în care simplificările interesate nu fac decât să tulbure apele (și așa bâhlite) fotbalului românesc.

Alegerile fiind, deocamdată, departe, mi-am îngăduit să afirm că ieșenii vor musai fotbal, e dreptul lor și, la urma urmei, cineva trebuie să plătească. Dacă nu-i și nu-i de găsit investitorul călare pe cal alb care să preia activul (vai de el!) și pasivul (hipertrofiat) echipei CSMS, se ajunge la un „ori-ori” cu unic răspuns: primăria plătește nota. Altfel, cine? Poporanii au nevoie de pâine și circ. Grâu, s-a făcut. Circăraia tv n-ajunge, microbistul vrea prilej să se defuleze public, să-și țipe amorul și să-și istovească ura. Stadionul e-o supapă ce permite cât de cât descărcarea energiilor negative altfel dospind primejdios în cartiere, dimpreună cu efluviile de generoasă devoțiune către idolii cu crampoane.

Și cum civilizația momentului continuă să ignore raportarea la modele autentice, rămânând să accepte și să promoveze o scară de valori definită de costumul de baie al vedetelor 90-60-90 curtate insistent și de televiziuni, și de coloratele și spilcuitele reviste „O.K.!”, „Ciao!”, „Tabu”, „Marea dragoste” & comp., trec (ilicit) în prim-planul atenţiei naţiei înlocuitorii. Erszaţul. Pe bună dreptate, Tudor Octavian se întreabă ”suntem oare cu toţii nebuni?”. Astă nemăsurată iubire pentru fotbal, aşa cum este ea înţeleasă nu numai la noi, presupune şi un grăunte de nebunie, care, de altfel, simt că minează din când în când şi pixul subsemnatului.

Articolul cu pricina ridică, însă, o problemă mai gravă, care a bântuit, încă de la jumătatea secolului XIX, şi alte domenii ale spectacolului public. Da, cât se poate de logic şi de legitim se pune întrebarea de ce Primăria Ploieştilor, adică, până la urmă, contribuabilul, bagă bani într-o echipă în majoritate din mercenari (Pecanha, Alcenat, Geraldo, Guilherme, Mustivar, De Lucas, Boudjema, Texeira etc.), fotbalul românesc în ansamblu tinzând astfel să devină „o competiţie internă stranie, jucată de externi cărora le pasă numai de banii din România”. În urmă cu 150 de ani, la Iaşi se punea o întrebare asemănătoare, numai că se referea la… teatru. Primăria subvenţiona copios trupe străine (italiene, franţuzeşti, ruseşti), acordându-le sume mult mai consistente decât părăluţele picurate cu linguriţa în contul teatrului autohton. De altfel, şi mai înainte, înşişi domnitorii Gh. Bibescu în Muntenia, Al. Sturza şi Gr. Al. Ghica în Moldova au subvenţionat ani în şir trupe străine, ajungându-se ca franţujii de la „Théâtre de varieté” să beneficieze de o graţie financiară deloc întoarsă şi către teatrul naţional. Este motivul pentru care, în 1839, bătrânul Costache Caragiale şi-a mutat trupa de la Iaşi – unde credeţi? – la Botoşani. Se pare că a găsit acolo mai multă înţelegere pentru actul autohton de creaţie, ceea aş zice că nu-i chiar întâmplător, câtă vreme, azi, aflăm Botoşanii în loja de onoare a fotbalului românesc… făr-de nici un stranier în echipă!

Sigur că realitatea vremurilor apuse era alta: teatrul românesc aproape că nu exista, abia se născuse. Şi când încă n-ai, ce să faci, imporţi. Numai că astăzi importăm cartofi şi roşii, şi ceapă, deşi pământul românesc ar putea ostoi cererea de alimente a unei jumătăţi de Europă, şi tot aşa cum lăsăm ogoare în paragină, se părăgineşte şi fotbalul nostru. De când n-aţi mai văzut un meci între echipe de „pitici”? La vremea tinereţii mele, întâlnirile echipei „mari” erau prefaţate obligatoriu de meciuri între formaţiile de juniori-rezerve. Unde ni-s juniorii? De unde să ţâşnească fotbaliatorii de azi şi, mai ales, de mâine? Dacă n-avem, ce să facem, importăm: castraveţi, gogonele, roşii din polistiren şi jucători de mâna a treia.

Dar de ce n-avem? Asta-i întrebarea. Marea întrebarea. Răspunsul se ştie. Degeaba se ştie.