Mircea Radu IACOBAN

Ni s-a scurs vara printre degete! Dac-ați fost zece zile la mare sau, cine știe, o săptămână în Antalya, cu asta rămâneți! Hoțește, se apropie iarna, vin facturile, vin gerurile, cearta pe deszăpeziri, trenurile anulate și cătunele înecate în nămeți. În copilărie, nu știu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la trei ani după război și doi după secetă, nici nu știam cum arată!), ne confecționam substitute din fag, legate cu sfoară de ghete. Care, scâlciate, răspingelite și cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe ulițe ca soldații, nu puteau susține ca lumea improvizația – da’ tot ne agățam de amărâtul autobuz Ițcani-Suceava și „ne trăgeam” chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă și-ncasam trânta de rigoare.

Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). Apa Sucevei avea belșug de pește. Taică-meu m-a învățat să prind cleni și mrene pe sub pietroaie, scotocind „vetrele” de sub maluri; o făceam amândoi cu spor, până când am dat peste o lighioană ce-o tot scoteam și nu se mai termina. Era un biet Natrix-natrix, inocentul șarpe de casă; a băgat destulă spaimă în amândoi cât să ne lăsăm, o vreme, de cotrobăit prin taina cotloanelor întunecate. Am întors-o pe pescuit noaptea, cu lampa de carbid și furculița-trident. Nu păzea nimeni pe atunci malurile, ideea de braconaj încă nu prinsese cheag; văd și-acum luminițele care, în faptul nopții, dansau peste apa neagră și misterioasă…

Când „se dădea” marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului și calica Republică Română trebuia să facă față cu zaharicale puhoiului de oaspeți veniți de pretutindeni, inclusiv din lumea în care bomboanele și copilăria au fost una totdeauna…

Până când nu ne-am mai putut apropia, noaptea, de râu: în lunca Sucevei a apărut imensul lagăr pentru deținuții politici aduși să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea interzisă! Mult se vorbește despre sinistra pușcărie din inima orașului, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare. Pariez că firmele și societățile care și-au construit fosforescentele sedii în luncă habar n-au că, acolo, fiecare metru pătrat e stropit cu suferință și sânge… Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd și strălucirea cutiuțelor cu gemuri fine și dulcețuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie de 50 g odată, alta, niciodată – abia te făcea să înțelegi că-n sufrageria lumii există și altceva decât cartofii prăjiți și „chișleagul” mamei (văd și-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu foi din „Scânteia” și puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marțea, vinerea și duminica.

În clasa I, zgâriam literele pe tăblițe de ardezie; caietele și cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care elevii mai mari mi-o azvârleau de la unul la altul, până cădeau în colb cele două felii de pâine neagră unse cu untură… Când a murit Stalin și au început să urle sirenele locomotivelor, am fost sigur că pământul n-o să se mai învârtă, păsăretul n-o să mai zboare, tot și toate s-or stinge, vestind sfârșitul lumii. La alegerile din 1946 (aveam 6 ani) am primit de la frizerul Simcălă cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în brațe un teanc de manifeste și m-a trimis să le împrăștii la mitingul din parcul gării. Văd și acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfățișeze starea mizerabilă a sănătății românilor în odiosul regim burghezo-moșieresc. În antiteză, graficul alăturat (știam să citesc; mama, învățătoare, a ținut să mă alfabetizeze de pe la 4-5 ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul sănătății. Un fochist mustăcios (avea să fie, repede, arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice risipind în vânt pachetul de manifeste: ”Mă, Țâcă, nu vezi ce hârtie groasă, nu-i bună nici la țigări”…