Mircea Radu IACOBAN

Presa românească e bătrâioară: nu mai e mult până ce va împlini rotunda vârstă de două secole. Câte mii de hectare s-or fi despădurit în răstimpul scurs de la apariția „Curierului de Moldova” (Iași, 1829) pentru ostoirea setei de celuloză a fabricilor de hârtie? Și cine mai răsfoiește azi, barem din simplă curiozitate, fila galben-cafenie a gazetelor de altădată? Ar avea mai întâi surpriza să cunoască direct, de la cea mai credibilă sursă, etapele evoluției limbii române literare, dar mai ales, s-ar convinge că nimic nu-i chiar așa de nou sub soare și că de la relatarea din 18 februarie 1829 („Vinerea trecută, Alteța Sa Monseniorul Prinț Mareșal a primit complimente de felicitare privind noua demnitate de Mare Hatman…”) până la știrea cu găina născătoare de pui vii ori la aceea cu amorurile unui secretar de stat, nihil novi sub sole. Adevărat, moravurile s-au mai îndulcit.

Din nr. 3 al aceluiași „Courier de Moldavie” aflăm despre „Frații Agafes, condamnați amândoi la spânzurătoare pentru a fi fabricat cecuri false ale Case de Scont”. Ceea ce în vremea noastră nu se mai practică: românașii falsificatori de cecuri și de carduri, arestați de procurori și creștinește tratați de judecători, n-ajung să vadă umbra juvățului legănându-se deasupra capului. Aduși acasă din străinătățuri, după șapte ani de termene, recursuri, contestări (inclusiv la Haga), fi-vor cadorisiți adesea cu mult practicata „condamnare cu suspendare” – dacă prezumția de inocență cronică n-o să prevaleze în fața probelor considerate de parchet mai mult decât… irefutabile.

O temă fundamentală pentru presa secolului XIX era, n-o să credeți, lupta contra… corupției! L-a mobilizat până și pe aga Asachi, care, în 1838, versifica sârguincios: „Patrioții între sine unii alții groapa sapă / Din averea cea străină epitropul se adapă. / Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfânt / Vinde direptatea celor meseri și-al său jurământ”, pentru a ofta în spiritul „Epigonilor”: „Unde-s oameni de parolă, amici unde-s, cu tărie / Unde-s giunii care patriei reazim, viața ei să fie?” „Oamenii de parolă” ai României europene sar precum cosașii din partid în partid, făcând din programe și ideologii gărdulețe-fantomă, lesne de ocolit, dacă nu chiar de ignorat, minciuna de azi o dreg cu minciuna de mâine, și-au rotunjit teșchereaua și nu mai vor la Sângeorz Băi – direct la Nisa și Monte Carlo, că așa făceau și străbunii la „iuli, pe călduri”, vorba Chiriței.

Unde-s giunii patriei? La coadă la pașapoarte, un-să fie? Altă temă de tânguire, la fel de actuală în 2013 ca și-n 1829 era (și este) relația României cu Europa. Predecesorii lui Lucian Boia, după ce constată că „nația noastră este cea mai înapoiată decât toate neamurile Evropei” (vezi ce scrie „Albina Românească”), au o viziune mai puțin posomorât-fatalistă asupra destinului românilor, văzându-i, totuși, capabili să ia ceva lumină de la a „moraliceștile mădulări ale familiei evropene, a cărei rază de învățătură de atâtea veacuri se resfrâng pe orizontul nostru”.

Gazetarul de la 1829 cerea încă de pe atunci „îndoite pasuri și sârguințea de a ne porni spre câștigare în parte a celor întârziete”. De pornit am pornit, dar iată-ne în etern stand-by la porțile Schengen, fiindcă „mădulările familiei evropene” pentru unii îs mumă, pentru alții, ciumă… Cât despre limba presei române, să-l ascultăm pe Ion Heliade Rădulescu, cât se poate de actual și acum, în 2013: „Fel de fel de croitori aleargă acum ca să îmbrace (limba română, n.n.) unii cu haine pestrițe, unii cu haine mai largi și alții că hainele cu care se află nu-i mai ajung a se acoperi, să le taie în bucăți, să le înnădească, să le înnoade și să le coase ca să-i ajungă”. Sigur că limba noastră n-avea cum să rămână la stadiul ce-l ilustrează frazele citate în cuprinsul acestei tablete, numai că se cuvenea regăsit, descusut, răscusut și, pe alocuri, recroit, însuși portul ei cel românesc (avea s-o cuteze Eminescu); nu înveșmântări de paradă cerea Heliade, nu straie calpe de import, nu împopoțonări snoabe și inutile. Totul, cu măsură și bună credință!

Cât despre deontologia gazetarului, tot Heliade se întreba: „Se luptă scriitorii noștri ca niște civilizați creștini sau ca niște tâlhari și barbari, ca niște bravi sau ca niște delatori?” Întrebări la care s-a răspuns, întrebări la care nu s-a răspuns. Încă.