Mircea Radu IACOBAN

„Ia priviți-i cum se duc / Cum se duc și cum se sting…” I-am privit, oare, cu atenția ce-o meritau? Doamne, tare mă tem că nu! De vreo doi-trei ani m-am tot hotărât să fac ordine în garaj, unde s-au adunat tot soiul de ciuveie puse la păstrare pentru o ipotetică folosire cândva, „la nevoie”. Și cum n-a fost nevoie până acum, n-o să fie nici de acum înainte, așa că afară cu ele!

Peste ce n-am dat! Piese de schimb pentru prima mea Dacie, antică și de demult, o cutie cu „confuzoare” pentru întâia centrală cu gaz metan – fierăraie adusă cu pile, odată și odată, de la Baia Mare, șlapi hâiți, lansete rupte, bidoane pe sfert cu ulei de nefolosit la mașina de azi, jumătăți de saci cu mangal pitite prin toate colțurile, de-aș putea, adunându-le, rumeni un bou, toate asezonate cu obișnuita garnitură de ace, brice și carice inutile, încât mi-e și jenă să le mai enumăr.

Dau și peste o cutie de carton cu hârțoage vechi: acte și documente ale mamei și ale tatălui, amândoi călătoriți de mult pe cealaltă lume. Le-am pus bine la păstrare într-un fund de raft, cu intenția mărturisită soaței de a lua una câte una hârtiile gălbejite, a le cerceta cum se cuvine și, desigur, a pune la adăpost cum se cuvine cele de oarecare importanță. Rușine să-mi fie, n-am făcut-o! Cutia zace de ani și ani, astupată de-o saltea pneumatică găurită; nemaizărind-o, am dat-o deplin uitării!

Iată Registrul de Impresii ale vizitatorilor la expozițiile de pictură ale tatei, Alexandru Iacoban. Între ele, Expoziția de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Suceava (1981). Zeci de semnături, unele greu descifrabile, altele atent caligrafiate (Acostioaie, Pojoga, Munteanu, Strugaru, Vorobeț, Vărzaru etc., etc. – mă tem că unii conversează acum cu tata printre nori…). Iată-i cartea de muncă doldora de „accidente”, pe care (unele) tata le explică într-o Autobiografie dedicată, poate, chiar mie: „În anul 1949, în timp ce eram Președintele Judecătoriei Suceava, am fost dat afară din serviciu pe motiv că tatăl meu era cetățean american (…). În anul nașterii mele, 1910, tatăl meu, Haralambie Iacoban (n.m.: devenit, în Canada, Harry Jacob!) a plecat în SUA, unde a lucrat în diferite fabrici din Chicago, Detroit și Cleveland, iar în anul 1919 a plecat în Canada, la Winnipeg și Montreal, unde a murit în 1964”.

Bătrânul Harry-Haralambie a avut nefericita inspirație să-i trimită fiului două scrisori de peste ocean. A fost de-ajuns: „întreține relații cu străinătatea!” Afară! Într-un memoriu adresat unui „Domn Ministru”, tata, ajuns după excluderea din magistratură, impiegat de mișcare la Ițcani, istorisește cum a fost mobilizat pe loc la începerea celui de al Doilea Război Mondial, apoi trimis, cu familia refugiată, în alt capăt de țară: „În luna martie 1944 am fost evacuat la Regionala cfr Craiova și repartizat impiegat de mișcare la stația cfr Jiblea din jud. Olt, apoi la Slatina, unde, pe clădirea gării, a căzut o bombă lansată dintr-un avion american, bombă care a distrus partea de clădire în care mă aflam și eu, rănindu-mă. Cele 7 bombe au omorât o singură santinelă, aflată în post. A doua zi, avioanele americane au venit din nou din Italia, să bombardeze Ploieștii și Bucureștiul; la înapoiere au aruncat butoaiele goale de metal pe care le-au folosit pentru transportul benzinei (rezervoarele suplimentare, n.m.) și unul a căzut peste picioarele mele (mă adăpostisem pe un izlaz) rănindu-mă grav (…). Mai târziu, am fost martor când un impiegat de mișcare ce asista la defilarea unui transport cu trupe sovietice a fost împușcat mortal, cu o armă automată, de un soldat din tren (…). În luna septembrie 1944 îndeplineam funcția de impiegat de mișcare și eram de serviciu într-una din nopți, când am primit un transport de trupe sovietice ce mergeau spre frontul de Apus. Trenul a intrat în stația Jiblea pe la orele 6 dimineața. În timp ce transmiteam la telegraf, mă pomenesc cu doi militari ruși intrând în Biroul de Mișcare. Unul, care vorbea puțin românește (era, probabil, din Basarabia), mi-a smuls mâna de pe aparatul de telegraf și mi-a spus că de nu dau imediat drumul trenului, căpitanul mă împușcă (…). În nopțile următoare i-am obligat pe călători să rămână în sala de așteptare, dar și acolo un soldat rus a tras în mulțime focuri de armă, împușcând grav o femeie în picioare…” - și tot așa înainte.

Ce zbuciumate vieți au avut părinții noștri, câte n-am știut, câte nu ne-au interesat, cât de datori le rămânem…