Mircea Radu IACOBAN

Cartea revelatoare a Annei Gabanyi, la care ne-am referit în trecuta tabletă, a fost precedată de apariția celui de al doilea volum din trilogia lui Larry Watts dedicat în bună măsură relațiilor totdeauna fragile și încordate dintre Rusia (URSS) și România. Analistul american crede chiar că a existat o constantă a tensiunilor de la Al. Ioan Cuza până la Ceaușescu! Cărțile fac parte din aceeași familie; dacă pe Gabanyi a interesat-o doar efectele imediate ale politicului în cultură și artă, Watts propune (și produce) revelații de calibru politic major, apelând la sumedenie de documente pentru prima dată făcute publice.

În comentariul postat pe net de Horațiu Dan Dumitru (a lucrat la Guvern prin 1990), prestația lui Watts este considerată demnă de Premiul Academiei Române pentru „contribuția la scrierea istoriei noastre naționale”. Pe undeva, așa și este, chiar dacă au apărut contestări care sugerează c-ar fi vorba doar de o „tentativă de reabilitare a comunismului românesc” – ceea ce, probabil, se va spune și despre culegerea de rapoarte ale Uttei Gabanyi. În amândouă cazurile, cred, poate fi vorba mai degrabă despre analize întreprinse sub semnul unei superioare obiectivități ce a cam lipsit multor tentative similare cutezate de autori români, încă sub influența unei viziunii maniheiste cu determinarea rău/bine prestabilită. Watts pune în circulație mii de documente (cele mai revelatoare provenind din „Arhiva Potapov” de la Chișinău), puțin sau deloc cunoscute, în temeiul cărora aflăm, de pildă (cu surprindere!) că, în 1963, Dej i-a trimis lui Kennedy o scrisoare prin care îl asigura că niciodată nu va fi amplasată în România vreo rachetă sovietică, ori că George Marchais era agent rus cu vădite sentimente antiromânești, că „Europa Liberă” era înțesată de KGB-iști și, adesea, făcea jocul Moscovei, că primul transport de automate Kalașnikov destinate mujahedinilor antiruși a plecat de la București, că americanii l-au consiliat permanent pe Ceaușescu, sfătuindu-l cum să-i contracareze pe Andropov, Cernenko, dar și pe Gorbaciov, că Pacepa s-a străduit, după defectarea în SUA, să-l prezinte pe liderul român drept „pion otrăvit” amplasat de KGB, că Elena Ceaușescu a făcut tot timpul, conștientă sau nu, jocul Moscovei, că în discursul până acum secret din 1968, la întâlnirea cu activul de bază din Armată și Interne, Ceaușescu a dat asigurări militarilor români potrivit cărora „nu vor lupta niciodată într-un război străin”, mai aflăm care-i decodarea reală a întâlnirilor cu Juan Carlos, Hua Go Feng ș.a. – tot revelații una și una!

Horațiu Dan Dumitru susține demersul lui Watts, îl și amendează ici-acolo, plusând însă speculativ și neconvingător în câteva interpretări ale unor episoade din istoria recentă. Greu de acceptat, de pildă, ideea că Watts ar fi trebuit să evidențieze dorința și intenția lui Gorbaciov de a imita modelul PR (promotion) ceaușist (?) ori reproșul că nu l-a taxat numaidecât pe Bodnăraș ca agent dublu controlat de români (fuga lui la sovietici ar fi fost făcătură – de fapt, teza lui Pavel Câmpeanu). N-aș subscrie nici la „indicațiile” ce i le dă lui Watts de a vedea ieșirea lui Pârvulescu la tribuna Congresului XI o reprezentație regizată („ar fi constatat că n-a fost deloc o surpriză, cum insista, la acea vreme „Europa Liberă”). Ba chiar surpriză a fost, și aprecierea potrivit căreia „Ceaușescu a rămas tot timpul calm” n-are suport real. Am fost de față și, oricum, poate depune mărturie clipul postat pe YouTube: intervenția bătrânului ilegalist a produs stupoarea, agitație și foarte evidentă nervozitate, iar afirmația „Ceaușescu (din vreme informat, n.n.) a optat pentru o ripostă flexibilă, lăsându-l pe bătrân să vorbească doar pentru a-l face imediat praf” este hazardată.

Sugestia că toți cei trei vorbitori (de fapt, mai mulți) care au sărit imediat în apărarea liderului PCR „fuseseră aleși pentru o replică cât mai bine adaptată la veteranul Pârvulescu” n-are suport. Rapiditatea intervențiilor n-a ilustrat decât tentativa arivistă de a nu scăpa momentul prielnic afișării subalterne a devotamentului – o atestă și lipsa de elaborare a intervențiilor, aflate sub semnul improvizației de moment. Nu i-aș prea da crezare nici lui Watts când susține că data discursului din 1955 al lui Dej prin care ambasadorul american era asigurat că România dorește să-și dezvolte relații economice și culturale cu SUA ar fi fost premeditat fixată la 1 decembrie, „zi cu semnificație istorică”. Speculație!

Hai să nu căutăm sensuri și semnificații ascunse chiar în toate cele, că ne îmbolnăvim de scenarită și fandaxia-i gata!