Mircea Radu IACOBAN

… se intitulează o extrem de interesantă carte, recent apărută la Editura Universității „Al. Ioan Cuza”. Autoarea, Anneli Ute Gabanyi, a fost vreme de 18 ani analist, apoi director al Secției Române de Cercetare la Radio „Europa Liberă”. În această calitate a semnat sumedenie de rapoarte (volumul are 535 de pagini), adevărate studii de caz, considerate timp de câteva decenii drept „cele mai echilibrate și mai bine documentate surse de informare despre situația din țările blocului sovietic”. Trebuie spus că politica editorială a „Europei Libere” a ținut și n-a ținut seama de rapoartele lui Gabanyi din motive foarte simple: emisiunile, firește, erau concepute ziaristic, cu tentă polemică, în vreme ce rapoartele tindeau către o cercetare științifică obiectivă și imparțială. În bună măsură asta au și fost, drept pentru care prezintă interes cert și acum. În al doilea rând, Gabanyi s-a folosit doar de surse „deschise” (cărți, ziare, reviste, toate citite rând cu rând și interpretate „la virgulă”), iar emisiunile utilizau și informații directe, scrisori, interviuri telefonice, memorii, uneori chiar simple zvonuri (cel mai la îndemână exemplu: subsemnatul a fost prezentat în repetate rânduri ca… ginere al prim-ministrului Dăscălescu, așa că, o vreme, până lumea s-a dumirit, tot ce solicitam pentru Teatrul Național cu grăbire se aproba!).

În destule rânduri, rapoartele chiar contrazic orientarea postului, mai ales în ce privește aprecierile la adresa unuia sau altuia dintre actorii de prim-plan ai vieții culturale românești. Vorbele s-au mistuit în eter, cartea rămâne. Este, probabil, cea mai atentă și mai obiectivă analiză „din mers” a unor fenomene ce au particularizat și individualizat evoluțiile românești în plan cultural, scrisă fără menajamente și cruțare, dar și fără „ira et studio”. Sigur că, utilizând și interpretând doar surse mai mult sau mai puțin oficiale, autoarea n-a avut acces și la informații ținute „sub preș”. Deplânge, de pildă, preschimbarea votării secrete a membrilor Biroului Uniunii Scriitorilor, la ultima Conferință, cu votul deschis, fără să știe că n-a contat votul, nici deschis, nici secret: pur și simplu „socru-meu” (!) Dăscălescu a impus o listă, iar Consiliul a acceptat-o… mâlc.

Conceptul de „rezistență prin cultură”, mult ironizat în ultima vreme, Gabanyi încearcă să-l repună în drepturi: „Rezistența prin cultură, prin artă, în vremea comunismului, a fost un fapt real, de netăgăduit, nu doar pentru creatori, ci și pentru milioanele de cetățeni ai României din acea vreme.” Autoarea trebuind să constate acum ”cu regret și uneori cu stupoare că, după 1989, s-a instalat în România o viziune anistorică a politicii culturale a acelei vremi, viziune care a dus la o înțelegere oarecum simplistă, nivelatoare, maniheică, a fenomenelor politice din perioada comunistă din România. Această viziune a dus la negarea sau ignorarea pe nedrept a unor valori literare create în acei ani.”

Oricât nu s-ar putea pretinde unui moment de revoluționară răscruce să opereze cu cântare fine și imparțialitate absolută, parcă, totuși, era timpul să observăm noi înșine derapajul maniheic, nu să așteptăm re-revizuiri, reparații și repoziționări induse din afară. Dar, așa a fost să fie – mai bine și mai târziu! Oricum, autoritatea directoarei Secției Române de Cercetare de la „Europa Liberă”, imposibil de suspectat de nostalgii și parti-pris-uri, dă greutate unei formulări concluzive ce ar trebui să îngrijoreze. În capitole tematice (Semne prevestitoare ale redogmatizării după 1968, Opoziție și Conformism, Cenzura, Mișcarea Goma, Cultura de masă versus cultura elitelor, Teme naționale, Controverse, Congresul Culturii) sunt rânduite cronologic rapoarte oglindind evoluții deloc liniare, rezultate inclusiv din analiza minuțioasă a unor cărți controversate în epocă, unele împinse nemeritat către marginea oricărui interes literar.

Gabanyi „pescuiește” cu minuție, din varii publicații, mostre de atitudine „progresistă” (ne-am regăsit spusele în vreo două împrejurări de mult… uitate) și „retrogradă”; chiar dacă termenul nu-i niciodată grafiat ca atare, rămâne totdeauna subînțeles. Mult mai nuanțat decât la noi este prezentat, de pildă, „cazul Păunescu”, iar altor autori (Ivasiuc, Preda, Lăncrănjan, Breban, D.R. Popescu, Goma, Petru Popescu, Sorescu, Nichita Stănescu ș.a.) li se consacră adevărate și extinse cronici literare, echilibrate și pertinente, chiar dacă accentul se pune mai ales pe politic (o cerea „fișa postului”!) și, fatalmente, abia în al doilea rând pe estetic. Un loc aparte în capitolul „Cenzura” este acordat „Buneivestiri” a lui Breban (roman apărut la „Junimea” ieșeană), ce a constituit subiectul unui autentic scandal la o Plenară a CC al PCR. Voi mai reveni.