Mircea Radu IACOBAN

Olandezul Mathijs Broxsel  este autorul unei „Enciclopedii a prostiei” nutrită din aforismul eisensteinian „Doar două lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar despre primul nu-s sigur”. Ironic sau nu, Broxsel afirmă că „prostia e fundamentul civilizației noastre”, mutând discuția într-un neașteptat plan politico-social: cei „proști și mulți” țin, de fapt, țara, nu „intelighenția” creditată cu principalul merit.

 Mărturisesc: niciodată n-am putut birui  deplin într-o controversă cu un prost, prostovan, prostănac: are idei puține, dar fixe, imuabile, refractare la argumentarea logică. Numai că – aici  e aici! – eticheta „prost” se aplică la modul sentențios și când e cazul, și când nu e. Am văzut, pe bloguri, sumedenie de comentarii la „perlele” de la Bacalaureat – multe însoțite de invectiva „Proștilor!”, ori cu aprecierea mai rafinată „iată subcultura noii  generații!” Și n-aș trece mai  de parte până nu  lămurim chestiunea „subculturii”, adesea înțeleasă și aplicată gazetărește ca un soi de injurie, deși subcultura este, de fapt, cultura unui  grup social, etnic, constituit pe criterii de vârstă etc. ce funcționează ca un constituent în cadrul culturii globale, depășit fiind doar de schimbările din societate care l-au trimis, funcțional, într-un al doilea sau al treilea plan – purtător, totuși, de valori și norme acum caduce, cândva respectate și viabile. Deci, în nici un caz, „subcultură” nu-i sinonim cu mai puțină cultură, ori chiar cu „incultură”. După cum se cuvine făcută disocierea obligatorie între prostie și incultură.

Absolvenții  care au  scris că autorul poeziei „Plumb” este Arghezi și nu Bacovia nu-s numaidecât niște prostovani, ci pur și simplu inculți. Cum spunea cineva, „de o incultură enciclopedică”. Ceea ce-i mai greu de apreciat în cazul frazei „A avut vreo 50 de războaie cu ei (Ștefan cel Mare cu turcii, n.n.) și  a fost 50-0. Numai când îl vedeau ăia și  deja începea să le sune apa în cap”, ori „Statul român s-a născut pe cadavrele oamenilor simpli, ca mine, ca tine, care au murit ca să avem noi unde să mergem la Mall și să spunem că România e o țară de… mă scuzați”, cazuri în care suspiciunea unui deficit de inteligență, marca prostiei adică, se conjugă cu precaritatea informației de cultură generală.

Dacă e să căutăm și oarece calități în frazele tâmpe de mai sus, va trebui să remarcăm sinceritatea respondentului („Nu știu care e treaba cu războaiele cu turci, ruși și nemți că ieu tot aud că unguri e obraznici și ne fac probleme”) tot așa cum manelele, tipic rod al subculturii de grup, sunt infinit mai sincere decât textele idioate de muzică ușoară, goale de orice conținut ideatic în afară de „vei pleca/vei reveni” și înfiripate doar pe temeiul rimelor de grădiniță mine/tine, noapte/șoapte, iubire/fericire ș.a.m.d. Mult mai sinceri cei săraci cu duhul! „Perle” în tezele absolvenților de liceu există de când Bacalaureatul, numai că  în trecutul regim erau ținute sub preș, nu cumva să contrazică lozinca dragă lui Ceaușescu „avem un tineret minunat!” Cele care, totuși, au mai circulat ici-colo, evidențiau în primul rând carențe grave de informare și mai puțin șubrezenia gândirii logice. Să se fi produs o regretabilă mutație în mentalul noilor generații? N-aș crede. Copiii „e deștepți”, dar nu pun mâna pe carte; lipsa informației directe, înlocuită de rezumatul de pe net și combinată cu libertățile de tot soiul la care au acum acces explică, într-un fel, hilarul răspunsurilor „sincere” din teze.

Și nu-i numai vina elevilor, câtă vreme, adesea, unii profesori îi întrec în ridicol. Sunt teze de la Examenul de Definitivat care pur și simplu alarmează: „Eminescu și Creangă mergeau la puștoaice, după miere, erau iubitori de frumos prin satele Moldovei, unde se dezvoltau în mod absolut natural femei splendide, neștiutoare de carte. Din mierea iubirii lor cu Eminescu se trage (sic!) cele mai frumoase poezii de dragoste”. N-a scris-o o „puștoaică” de 18 ani, ci ditamai profesoara ce-și  dorea definitivarea la catedră! Ori încă o frază, de astă dată aptă să ilustreze perfect clișeele ce au condus la cultul-incult al eminescianismului  de doi bani; „Eminescu era sensibil fatalmente și evisceramente din naștere, avea o boabă din măreția divină, era Isusul poeziei românești, ne-a mântuit pe toți cu poezia lui”.

    …Și mă  tem că, până la descoperirea șublerului-minune capabil să gradeze prostia (textul IQ este o iluzie!) rămâne să tot disociem, cu folos sau fără, între inteligență, incultură, ignoranță, prostie…