Mircea Radu IACOBAN

Un tânăr cercetător și publicist ieșean, M.C.G., mi-a adresat câteva întrebări pentru un interviu care urmează să apară într-o revistă cu circuit închis. Cum unele teme s-ar putea bucura de mai larg interes, am ales două fragmente, spre a fi publicate în premieră în această rubrică. Întâia întrebare se referea la „starea” gazetăriei noastre în anul de grație 2013.

Dacă, în materie de artă, progresul este considerat de unii posibil, de alții iluzoriu, în ce privește gazetăria, lucrurile stau mai altfel. Aparențele indică faptul că un anume progres este detectabil, tabloul general înfățișând acum o structură mai apropiată de adevăratele temeiuri ale presei libere: înainte de toate, este mult mai puțin pestriț decât în anii '90; de rezistat, au rezistat mai ales publicațiile ce și-au luat misiunea în serios, prețuind cu responsabilitate profesionalismul. Un pas înainte și ca meserie – atunci când s-a practicat cu har și bună credință.

Întrebat câți scriitori crede că vor ieși de la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”, Sadoveanu a răspuns: câți au intrat. Aș zice că, în ziaristică, școlirea este necesară, mai ales în împrejurările de acum, când numărul celor ce-și caută locul și norocul în presă s-a însutit (poate înmiit!) – și chemați, și nechemați. A dispărut cenzura ca instituție represivă, a apărut cenzura economică, cea de partid(ă), cea impusă de manageri. Față de vremea în care toate publicațiile cântau pe aceeași strună, avem parte de cel mai larg evantai al pozițiilor, modalităților, abordărilor, rezolvărilor… barem în teorie. În practică, asistăm și la o reală invazie de neprofesionalism. Dacă-n literatură vorbim de talent, în ziaristică s-ar cuveni să pretindem barem o țâră de chemare, susținută de necesarul bagaj cultural, între care, obligatoriu, cunoștințe solide de limbă română. Școlirea n-o văd numaidecât postliceală, tipic universitară, cât mai ales realizată acolo, în redacție.

În 2006 am condus un cotidian (Realitatea) și am constatat că trupa de tineri gazetari ce-o recoltasem de pe la alte publicații n-avea habar barem de elementarele cerințe ale știrii (ce, unde, cine, când, cum), darămite de subtilitățile profesiei – și cum alt spațiu n-aveam, am improvizat o sală de clasă alături de rotativă… Timpul cerne. Unii au izbutit în noua meserie, alții, nu. S-au impus hotărât câteva nume datorită și inteligenței cu care oficiază în jocul de idei, dar și impresiei de cinstită neutralitate a analizei, aici aflându-se călcâiul lui Ahile în gazetărie.

Dacă, într-un ziar, vei citi mereu că și eclipsa, și pana de curent, și întârzierea sosirii berzelor se datorează guvernării, iar în altul, la fel de totdeauna, că-i vina opoziției, încet-încet credibilitatea se duce pe Apa Sâmbetei. „Asta-i poziția ziarului” – ți se va răspunde – dar asta-i, de fapt, pseudo-gazetărie. Să recitim „Telegramele lui Caragiale”! Gazetele europene cu tradiție și ștaif încearcă să practice, adeseori mimând, neutralitatea și obiectivitatea comentariului. Nu-s nici ele ușă de biserică, dar știu s-o facă la modul profesionist, lăsând cititorului posibilitatea (ori doar impresia) că-i invitat să-și formeze propria opinie în temeiul celor citite.

Și, deloc în ultimul rând, să nu se uite că gazetăria e și o chestiune de conștiință.

O altă întrebare aducea discuția pe tărâmul gazetăriei româno-basarabene.                            

Și-n gazetele de la Chișinău s-au înregistrat contestări, unele chiar violente, ale lui Grigore Vieru, dar extrem de dureros au fost resimțite cele venite de pe Dâmbovița și Bahlui. Pentru regăsirea conștiinței naționale a basarabenilor, Vieru a făcut, în timp, mai mult decât toată diplomația Bucureștiului. Stalin întreba, cinic, „câte divizii are Papa?”; ei bine, diviziile românești de la Chișinău s-au numit Vieru, Dabija, Cimpoi (și nu numai). Ei au luptat, înainte de toate, cu arma gazetăriei, cum a făcut-o, cândva, și Eminescu. De unde se vede forța reală a ziaristicii, atunci când este pusă în slujba ideilor înalte, generoase, și răspunde unor așteptări îndreptățite. Ziarul Românul m-a trimis, mai întâi, în calitate de corespondent de front la războiul de la Nistru. Viața în tranșee te învață multe și prezența reală a morții în realitatea cotidiană obligă la alte abordări, mai responsabile, departe de superficialitatea prestației grăbite „că-i loc în pagină”. Citită azi la Chișinău, unde s-a lansat în aula Academiei de Științe a Moldovei, cartea mea „Zece ani de foc”, unde-i și literatură, dar și multă gazetărie, a produs… surprize. Așa va fi fost? Fiindcă uitarea, atât de adânc scrijelată în legile omenești, a șters nemeritat sumedenie de momente din pestrițul și violentul spectacol al frământărilor politice. Care se cuvin păstrate – barem ca învățătură de minte! Și nu le-a notat mai nimeni – sau, mă rog, nu le-a publicat, cel puțin până acum. În anul de grație 2013, o carte, fie ea și de peste 700 de pagini, n-are cum schimba o stare de lucruri cufundată de peste un deceniu într-un stand-by molcom, letargic și adormitor. Poate, însă, invita la retrospecții. Barem apte să neliniștească.