Mircea Radu IACOBAN

Nu vi se pare că-s prea multe festivaluri în țara asta a noastră? Fie vară, fie iarnă, orice săptămână românească este garnisită cu sumedenie e evenimente festivaliere și fiecare târgușor se simte obligat să-și afirme prezența, rezultând un program general mai bogat decât cel al Țărilor Scandinave la un loc! Nașterea festivalului este precedată, de regulă, de o discuție de principii cu edilul-șef: „Dom' primar, toate cătunele din jur au câte un festival, numai noi, nu. Cum să ieșim în față și să accesăm fonduri europene fără festival?” Edilul este încântat de idee; ceva-ceva rețineri are după ce primește răspunsul la întrebarea „Cât costă?”, dar în cele din urmă, cu un oftat, achiesează (altă rimă n-am avut) și iaca, pe cuprinsul românesc se naște încă un festival.

Câte or fi de toate? Cine să mai știe, fiindcă unele-s cuplate cu „zilele comunei”, altele-s festivaluri în festivaluri (la Iași, originalul „Fringe” s-a subsumat prestigiosului și izbutitului FIE), iar multe nu depășesc, ca mediatizare, rangul de eveniment local. Da-s multe. Și costă.

N-am nimic, Doamne ferește, cu dreptul poporului la „circenses”, nu contest efectul educativ al acestor întâlniri cu muzica, portul popular (cât mai este), religia, literatura, sportul, gastronomia, întrutotul utile pentru îndulcirea tonusului nației. Dimpotrivă! De altfel, sunt și bune prilejuri pentru instruire și socializare – cam asta a fost și întâia lor misie.

Putem coborî originea evenimentului festivalier până-n antichitate, da-i mai lesne să-i așezăm nașterea în epoca formării națiunii americane, când coloniștii stabiliți la zeci de mile unul de celălalt căutau prilejuri să-și întâlnească vecinii. Așa au apărut, în SUA, Festivalul Arahidei, al Verzei Murate (în patru localități din est și vest), al Mărului, al Cartofului, al Anghinarei, al Dovleacului, al Bucatelor, al Mâncăilor (la Delavare), al Fructelor de Mare, al Mâncărurilor Grecești (Tallassee), al Grătarului (Lexington), al Biscuitului, al Popcornului (Marion), al Ciupercilor, al Strugurilor, al Lintei, al Cireșelor, al Căpșunilor, al Mâncărurilor Ușoare, al Porcului (Ramoke Chowan), al Soiei (Tennesse), alături de mai multe festivaluri ale Homosexualilor și Lesbienelor (New Jersey), de un pitoresc Festival al… Testiculului ș.m.a.

Câtă vreme datează de vreo două secole, au, ca să zic așa, temei legal. Și-n România ar exista nu puține provenite din vechime, susțin etnologii, dar taman astea-s uitate; îi copiem, în schimb, pe americani și nu numai că importăm sărbătorile altora, dar, adesea, le și botezăm pompos, în englezește. Dacă cercetezi desfășurătoarele în amănunt (unele primării afișează programele pe net – cam același gen de manifestări în toate, indiferent de titulatură), constați că, în funcție de punga urbei, s-au stratificat două-trei niveluri de participare. La festivalurile cu moț cântă Patricia Kaas (Festivalul Educației de la Iași – ceea ce a fost minunat și măgulitor pentru ieșeni, numai că, zice-se, cantatricea ar fi primit 100.000 de euro), la cele de rangul doi se produc vedetele noastre (aproape aceleași nume mereu), iar în cazul așezărilor mai amărâte rămân să încânte publicul talentele locale și județene. Că nu-i festival, fie al Cartofului, fie al Berii, lipsit de o cântare pentru care primăria construiește ditamai măgăoaia de scenă, dărâmată a doua zi.

Dacă n-avem astfel de evenimente cu certificate de naștere străvechi, există câteva realmente utile și prestigioase, impuse prin calibrul participărilor, frecvență, amploare și ecou – nu numai național: Festivalul „Enescu”, Festivalul de Teatru de la Sibiu, „Cerbul de Aur” și alte 10-20, după care, sumedenie de mărunțișuri costisitoare. Rămas în siajul de Capitală Culturală Europeană, Sibiul deține, fie și doar numeric, recordul, copleșind cu invitații aproape cotidiene. Te întrebi dacă în orașul de pe Cibin se mai și muncește, fiindcă zi-noapte-i festival!

A apărut și bănoasa meserie de „organizator festivaluri”, primăria nu trebuie să-și mai bată capul, se dă un telefon și maestrul de ceremonii dirijează pe computer circulația vedetelor: Leșe la Brăila, Fuego la Carei, săptămâna viitoare, invers. Ca să nu mai vorbim de potopul festivalurilor și concursurilor literare, toate cu precizarea „național” (unele și „internațional”) în titulatură, toate distribuind galant diplome și premii „de excelență”, astfel puind non-stop glorii de carton aflate în căutare de argumente pentru dosarul de pensie la Uniunea Scriitorilor.

N-ai festival, nu exiști pe harta României! Dac-ar socoti cineva câte parale au costat în total, s-ar vedea că reprezintă kilometri de autostradă! Încă o dată: să fie festivaluri, c-avem nevoie de distracție în meniul cotidian și nația vrea să se destindă după împilările crizei și tensionata harababură politică. Da-ntr-o țară calică, în care se muncește pe sponci, proliferarea de moft a distracției costisitoare e tichia de mărgăritar. Mai potoliți-vă! La muncă!