Mircea Radu IACOBAN

Am trecut iarăși pe lângă mormântul lui Sabin Bălașa de la Cimitirul „Eternitatea”. Aceeași jalnică stare: vechea cruce de lemn de la înmormântare a început să putrezească, nimeni n-a răsădit o floare, pământu-i risipit de ploile torențiale în alee și o ia la vale, ai senzația abandonului total și definitiv. Sabin a fost în egală măsură admirat şi contestat, unii considerându-l „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alţii cred (criticul Pavel Şuşară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” şi că slujeşte, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este cât se poate de tranşant: Bălaşa „a intrat în iconografia oficială cu o neruşinare şi o suficienţă morală greu de întâlnit la alţi artişti; în tot ce a pictat, el a găsit o soluţie plastică cacofonicăşi propagandistică.” După cum se vede, condamnarea cacofoniei se face... cacofonic!

Critica îi reproşează vehement zgrăvirea serafică a ceauşeştilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceauşescu, e-un tablou de Bălaşa”. Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoţite de câteva directe de dreapta gen „neruşinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că... a crezut în Ceauşescu! E dreptul lui: o fi fost naiv, infantil, credul, dar nu i se poate pune la îndoială tocmai... sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfăţişeze întineriţi, înţelepţiţi, într-un cuvânt, idealizaţi; li s-a reproşat ceea ce era reproşabil, dar nimeni n-a găsit de cuviinţă ca, pornind de la astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat...” X este nul.

Nu-i dă nimeni peste mână şi penel pictorului care l-a înfăţişat pe Becali printre sfinţi, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălaşa care, totuşi, şi-a ales un subiect de mai mult interes pentru istoria recentă a României decât persoana pușcăriașului îmbogăţit! Sunt, într-adevăr, jenante acele dulci tente sinilii care întineresc şi umanizează chipul zâmbăreţ al „savantei”, ca şi amănuntul că flăcăul Ceauşescu, atât de mărunt la stat, este pictat cu un cap mai înalt decât ceilalţi – bun, respingem cu îndreptăţire portretistica edulcorată de curte, deşi orice artist ar avea (acum) dreptul să spună „aşa i-am văzut eu” (atunci). Sigur, Bălaşa putea să se abţină. N-a făcut-o.

L-a costat, inclusiv mari nedreptăţi. (În 2005, prestigioasa gazetă „Le Monde” a publicat reproducerea unei picturi „de Sabin Bălaşa”, în care Ceauşescu apărea triumfător lângă un steag tricolor, pentru a ilustra „explorarea trecutului întunecat al României”. Pictura avea, de fapt, alt autor – nici o legătură cu Sabin. „Le Monde”, care se consideră campioană a democraţiei şi imparţialităţii, a refuzat să publice o erată şi chiar dreptul - elementar! - la replică al pictorului. Bălaşa a concluzionat:„există mari proşti în Franţa, cum există şi-n România!” A dat ziarul în judecată. Ei, şi? Nimic! Vezi cazul Teo Peter: o fi fost mortul în taxi, sau a căzut din cer?)

Întrebare: ce facem cu restul operei lui Bălaşa, care şi-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariţii feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului din Hamangia? Tematica frescelor sale (acuzate, evident, de naţionalism) încearcă să ne aducă mai aproape de izvoare: „Legenda Dochiei”, „Mioriţa”, „Străbunii”, „Luceafărul”, „Legenda Meşterului Manole”, „Ştefan cel Mare”, „Omagiu întemeietorilor”, „Moldova”, tinzând către esenţializări cu certă încărcătură filosofică: „Aspiraţie”, „Triumful vieţii”, „Prometeu”, „Exodul spre lumină”. Oricine recunoaşte imediat o pânză datorată lui Bălaşa, ceea ce dovedeşte, cinstit şi simplu spus, că artistul a izbutit să-şi creeze un univers propriu, individualizant şi recognoscibil – semn al originalităţii şi valorii.

Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime invită la meditaţie. Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice incifrare ascunde meditaţie abisală. Bălaşa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alţii cât se poate de avizaţi şi instruiţi. Cu toţii văd în el pictorul care a adăugat un strop de frumos lumii acesteia româneşti, unde orice valoare trebuie să fie, obligatoriu, porcăită...

Marea întrebare a momentului este, deocamdată, alta: familia, care s-a tot luptat în tribunale pentru grămada de bani lăsată moștenire de Sabin, chiar este total lipsită de stropul de bun-simț care s-o determine să se ocupe cât de cât de mormântul de la Iași? Rușine!