Mircea Radu IACOBAN

Mi-a venit nepotul din Canada. N-a fost niciodată în Bucovina. Vrea s-o vadă. Hai la drum! Vrând să intru dinspre valea Bistriței, m-am poticnit la coborârea către Poiana Largului. Zeci, alte zeci și încă zeci de mașini staționează pe dreapta, după care se rânduiesc sute, inclusiv autocare. Am crezut mai întâi că-i vorba de vreun grav accident, apoi că, pe undeva, s-a prăbușit drumul, altfel, imposibil de întrevăzut pricina înșiruirii de mașini pe atâția kilometri, într-o zonă de regulă pașnică și lipsită de evenimente rutiere. Cum, de-a lungul nesfârșitei coloane se agită polițiști și jandarmi, opresc și-ntreb ce s-a întâmplat. „Îl înmormântăm pe părintele Justin”. Emoționant acest plural al solidarității „îl înmormântăm”, de parcă răposatul va fi fost membru al familiei fiecăruia!

De la șoseaua asfaltată și până la Mănăstirea „Petru Vodă” mai sunt câțiva kilometri, ceea ce înseamnă că-s mașini înșiruite și pe-acolo! N-am mai întâlnit nicăieri, în România, astfel de enormă afluire (se puteau vedea numere de înmatriculare din toate județele) fără comitet de organizare, făr-de convocator și de perspectiva unui „ce câștig” imediat. S-ar putea mai degrabă vorbi despre o copleșitoare imagine a întoarcerii mute către cele sfinte, la ani lumină distanță de conduita becaliană a investirii jalnice de mărturie a credinței întru obținerea obligatorie de profit. Fie și numai sub aspect pur cantitativ, numeric adică, gestul românilor de omagiere a memoriei ctitorului Mănăstirii „Petru Vodă” rămâne cu atât mai impresionant cu cât simți tezaurizat într-însul un protest nerostit la adresa nedreptății și împilării, alăturat prețuirii vinovate (se poate vorbi și despre o câtime de vinovăție colectivă, pe care o vom lua în discuție cu alt prilej) pentru suferințele celui ce a fost duhovnic misionar pe front până la Odessa și a trecut, mărturisindu-și credința, prin cumplitele închisori de la Suceava, Văcărești, Jilava, Aiud, Pitești… I se iartă și juvenilul trecut legionar (de altfel, Seminarul de la Cernica aderase în bloc la Mișcare, sedus de sloganurile religios-naționale – ori, mă rog, mistic-naționaliste): prin ceea ce a zidit apoi, și spiritual, și material, Justin Pârvu merită din plin impunătorul omagiu adus de românii care l-au condus joia trecută pe ultimul drum.

*

Rog să fiu iertat, dar Voronețul începe să nu mai respire sfințenie și credință. S-a preschimbat într-un spectaculos obiectiv turistic și atât. Afluxul de vizitatori, dintre care mulți interesați doar „să facă” și să bifeze mănăstirile, agresivul târg cu nimicuri de lângă zidul bisericii, ghidajul care când este, când nu-i (de altfel, imposibil să se facă față tuturor solicitărilor) aduce Voronețul la condiția obiectivului turistic în sine, care ar putea la fel de bine să-l constituie o crescătorie de struți, ori o expoziție de limuzine. Preasfințitul Pimen s-ar cuveni să cugete la ce-i de făcut pentru scoaterea Voronețului din procesul de laicizare la care-l supune industria turismului și, cumva, să-l mai readucă spre cele sfinte. Nu-i vorbă, că de aceeași senzație am avut parte și la case mai mari, cum ar fi Mănăstirea Monserat din Spania, Lluc în Majorca, și la mai toate faimoasele locașuri din vestul european, maximum „turisticizate”…

*

Sugerez regizorilor interesați de tema (la modă) Apocalipsei să filmeze la Ostra, în peisajul tipic pentru ce-a ajuns industria României. Nu există tablou mai sinistru decât ruinele de la Tarnița!

*

Primitoarea Pensiune „Lucreția” (la care se ajunge, pe ultimele sute de metri, tot pe drumeagul colbăit și hrentuit dintre case și grădini) izbutește să-și mențină prestațiile la standardul care ne-a obișnuit – adică, ireproșabil. N-am mai zărit, însă, păunii care altădată defilau prin grădina vilei. Întreb unde-s și aflu că-s pedepsiți cu închiderea în țarc. Motivul pare incredibil: cum parchează o mașină albastră, cum se reped s-o ciocănească cu ciocurile până sare vopseaua. Dar numai pe cele albastre! Cine poate desluși misterul intoleranței codaților și împăunaților la mașinile… albastre?