Mircea Radu IACOBAN

Baboi înseamnă pește mic. Indiferent de specie, mic să fie. Și mă tem că nu l-am prețuit cum se cuvine pe Stelian Baboi începând de la sonoritatea oarecum hazoasă a numelui ce evocă plevușca și caracuda – adică, mărunțișul bălților. Citindu-i cartea de schițe și nuvele recent apărută la Ed. „Tipo Moldova”, am încercat un sentiment de culpabilitate: prietenul nostru Stelică numai plevușcă nu-i în marea literelor române, constant și fericit agitată de valurile reconsiderărilor rituale, ci un autor stimabil, tratat cu superficială îngăduință și cu vinovăție privit de sus.

Chiar dacă insituțional n-am de ce să mă simt în culpă – i-am publicat cartea „Primele iubiri” încă în 1977, la începuturile devenirii sale scriitoricești – omenește încerc o anume vinovăție, câtă vreme am răsuflat atât de ades alături și nu m-am învrednicit să-i observ cum se cuvine marea sensibilitate și reala încărcătură de adevăr a scrierilor sale de mai târziu. Nu i-am citit romanul „Ură și iubire”, nu mai eram de mult la „Junimea”; aflu din referate ulterioare de susținere că „organele represive ale Securității au oprit difuzarea lui”. Poate așa va fi fost. Proza lui Stelian n-are, însă, numaidecât nevoie de argumentul susținerii politice; din cele ce am citit și recitit acum (fiindcă-s republicate și texte din cărțile lui de tinerețe) se conturează fără îndoială statutul de scriitor original, capabil de incursiuni caracterologie profunde, multe izvorâte din confruntarea cu episodul final al amarei sale experiențe de viață.

Pur și simplu nu l-am crezut când mi-a spus, zâmbind, „am un cancer turbat!” – cum să dai crezare unei astfel de destăinuiri făcută public cu zâmbetul cu buze, când mai toți cei loviți de cumplita boală se străduiesc să-și ascundă penibila suferință? Am trecut-o în contul șotiilor lui Stelică - și a comis destule, unele din nonconformism, altele dintr-un anume teribilism autoironic. Este singurul lector universitar din lume care și-a dat în judecată studenții – performanță demnă de Guiness Book. Am bătut pas de front împreună în străvechea cazarmă de la Botoșani, unde elevul rezervist Baboi a făcut mai mult pușcărie la arestul Garnizoanei pentru monumentalul motiv că... refuza să curețe cartofi. Plutonului nostru îi revenea penibila obligație săptămânal, așa că, odată pe săptămână, Stelică se muta la arest, unde apărătorii patriei insubordonați dormeau cu capul pe cizme, spre a-și feri cât de cât somnul de răceala și umezeala betonului-pat. Explicația: este sub demnitatea lui să curețe cartofi!

Când era gazetar la „Flacăra Iașului” și-i venea iarăși rândul la o prestație penibilă, adică la scrierea articolului de fond pe care, cu certitudine, nu-l citea nimeni, a preluat ostentativ pasaje din fondul tipărit de „Scânteia”, citit la fel de nimenea. S-a găsit, însă, vigilentul care să citească și, desigur, să toarne. Taman când erau mai la modă cunoscuți elitiști, Stelian declară, în revista „Est”, că „a primit poruncă de la cer să pună mâna pe pană, spunându-le o dojană denigratorilor neamului.” A făcut-o, cred, cu sinceritate, dar fără a-și lua minime măsuri de prevedere, așa că „România literară” a afurisit cu promptitudine „delirul paranoic al necunoscutului scriitor Baboi”. Pe de altă parte, opiniile aceluiași „necunoscut scriitor” erau entuziast comentate de Ion Petru Culianu, care, glosând pe marginea cărții lui Baboi „Spiritualitatea morală a poporului român”, o considera exemplară în „relevarea a ceea ce este definitoriu pentru spiritualitatea românească”.

Dincolo de vehemența puseelor polemice, Stelică era un conviv blajin și hâtru. Se intitula autoironic „titanul titanilor”, iar dialogurile lui cu Ioanid Romanescu în timpul interminabilelor noastre partide de șah erau de un spectaculos fără pereche. Cartea de-a dreptul reparatoare acum apărută conține câteva proze antologice, de nivel cel puțin Velea, unele scrise aproape „in articulo mortis”, și investighează cu precădere „pragul morfinei”, cel al răscrucii viață-moarte.

Memorabila schiță „Mama” topește amintiri în magma ultimelor trăiri personale, pe care doar cel ce a traversat astfel de experiențe sub duhul morfinei le poate desluși cu adevărat... Ieri, seria 1962 a Facultății de Filologie, care, atunci, includea și Filosofia absolvită de Baboi, s-a reunit la întâlnirea anuală de la Casa Universitarilor. Nu s-a mai citit catalogul; trist, dar din grupa 231, cu 23 de studenți, am rămas în viață 11 și au venit la întâlnire şapte. La fel de trist este că obișnuim a intui și celebra valoarea abia după ce este trecut pragul către Dincolo.

În 2013, Stelian Baboi ar fi împlinit 75 de ani.