Mircea Radu IACOBAN

Oare modernizarea României, pe tema căreia se face atâta tam-tam fără a preciza nimeni ce, cum și când se cuvine modernizat, n-ar trebui să includă și starea... closetelor? E-un subiect urât mirositor, cer scuze, dar nu-i cu putință să ascundem la nesfârșit gunoiul sub preș. De altfel, „Dilema veche” a dedicat un număr în întregime acestui subiect.

Andrei Pleșu, oripilat de electronica și robotica terifiant încorporate în „scaunul” closetului de care a avut parte într-un hotel din Japonia, scrie o delicioasă tabletă a uimirii depline. Uimit a rămas și subsemnatul, în China, unde, la closetul din Hotelul „White Swan” (Canton) erau postate cinci suluri de hârtie igienă, fiecare cu altă textură (mai fină, mai aspră), potrivit preferințelor utilizatorului.

Cum e la noi? Desigur, s-a mai evoluat de la punctul zero reprezentat de closetul oltenesc (doi pari: de unul te ții, cu celălalt de aperi de câini). Ba chiarpentru closetul unei școli din Ineu s-au investit nu mai puțin de 1.400.000.000 de lei vechi, bani publici (ați citit bine: un miliard patru sute milioane). Nu visăm la closete bătute cu pietre scumpe, cum are președintele Ucrainei Ianukovici (potrivit AFP), nici la performanțe precum cele etalate la Expoziția de la Shanghai („scaunul” de toaletă îmbrăcat în foiță de aur și înzestrat cu sistem audio încorporat) ori de National Geografic Kids Magazine, care propune dotarea closetului cu televizor aferent, DVD, TiVo, Xbox, laptop, dockiPod și pedale de bicicletă pentru continua întreținere a tonusului general (de care depinde și tihna defecației).

La noi? Cele mai multe inscripţii „WC”, mai ales din majoritatea staţiilor CFR, induc în eroare, fiindcă „WC” înseamnă „closet cu apă” şi, de regulă, lipseşte tocmai... apa. Chinezii au inventat WC-ul încă pe timpul dinastiei Han (206 înainte de Hristos), iar europenii l-au redescoperit ehei, tocmai în 1596, când Harrington i-a făcut cadou o astfel de gâlgâitoare instalaţie reginei Elisabeta. La noi, s-a încetăţenit mai degrabă firma: afară-i vopsit gardul, înăuntru... Am fost de faţă, lângă o mănăstire intens vizitată de turişti, la o scenă aparent hazlie, de n-ar fi fost ridicolă şi chiar tristă: dintr-un autocar a coborât un grup de nemţoaice care s-au grăbit către coşmelia pompos intitulată „WC”. După nici câteva secunde, turistele au ţâşnit înapoi, gesticulând şi vociferând gălăgios: nu le venea să creadă ce le-a fost dat să vadă.

Toaleta Gării de Nord este străjuită de-o băbuţă amabilă, care, contra taxei de un leu, îţi oferă o bucăţică de hârtie igienică şi-ţi îngăduie intrarea într-o incintă puturoasă şi mizeră, străjuită de inscripţia halucinantă „bărbieritul interzis!” De regulă, în lume nu se percepe vreo taxă pentru utilizarea WC-ului (în China chiar poate fi văzută inscripţia binevoitoare „Vă mulţumim pentru că ne-aţi vizitat!” - subtilă referire la potenţialul aport de îngrăşământ natural...); doar ici-colo s-a mai păstrat obiceiul de a pune un bănuţ, dacă vrei şi cât vrei, într-o farfurioară (prin anii ’60, în Franţa, un fotbalist m-a învăţat să iau rest mai mult decât am pus, fiindcă oricum nu se uită nimeni). Apoi, în astfel de incinte ventilate cu aer odorizat, călătorul află oricând oglinzi cât peretele, apă caldă, săpun lichid, prize pentru aparatele electrice de ras, prosoape la fiecare lavoar, hârtie igienică în fiece cabină, adeseori şi duşuri, spray-uri cu after shave, foehnuri sigilate în pungi de plastic ş.a.m.d. La noi, taman în Gara de Nord, closete „turceşti” cu instalaţia hidraulică peticită, ofticoasă şi lăcrimoasă, lumină chioară şi atmosferă greu respirabilă. Sigur că nu-i vinovată băbuţa care gestionează riguros pătrăţica de hârtie igienică şi care, la ora prânzului, nu se sfieşte să-şi soarbă tacticoasă ciorba, instalată la măsuţa aflată în coasta cabinelor-rezonatoare din care răzbat amplificate zgomotele defecaţiei... cu tot alaiul lor sonor. Senzaţia de nenorocită lume a paişpea răzbate din răsuflarea fiecărui colţişor.

Cer cuvenitele scuze cititorilor pentru abordarea unui subiect atât de puturos tocmai la „Colţul condeierului”, rubrică care s-ar cuveni să găzduiască, nu-i aşa, subiecte ceva mai elevate. Indecente şi de prost gust nu mi se par însă incursiunile gazetăreşti în dimensiunea fetidă a existenţei românilor, ci pretenţiile noastre de a fi trataţi ca europeni când, de fapt, nu izbutim să depăşim, în materie de civilizaţie, stadiul privatei din dosul casei.

Cam în aceeaşi ordine de idei: am văzut cea mai inspirată inscripţie pe o vidanjă: „Atenţie! Transport promisiuni electorale!”