Mircea Radu IACOBAN

Am în curte trei brazi. Când i-am plantat, în urmă cu 37 de ani, i-am adus pe toți trei în portbagaj. Au ajuns de două ori cât casa și găzduiesc fel de fel de păsăret, cu cuiburile aferente. În fiece primăvară, aceeași poveste: puii cutează prea repede să zboare, aterizează în ogradă și intră imediat în atenția cățelei Tanța și a motanului Claxon.

Săptămâna trecută, Tanța mi-a depus la ușă un pui de guguștiuc. Îl cam compostase, dar amărâtul părea încă în stare de funcționare, așa că l-am cazat într-o cutie de carton; după două zile și-a mai revenit, luându-și zborul către el știe unde, că la cuib nu s-a mai întors. Tot timpul, părinții lui cei aripați au dat târcoale casei, țipurind a jale întru căutarea necoaptei odrasle. Dar iată că am găsit în iarbă și un pui de gaiță, de asemenea căzut din cuib. Și Claxon, și alți doi motani pripășiți prin Copou îi dădeau târcoale, așa că m-am grăbit să-l recuperez înainte de a fi prea târziu. Nu vă puteți închipui ce țipete disperate scoate un pui de gaiță: urla ca mașina poliției și tot dădea să mă ciupească, căscându-și ciocul bordat cu galben. Și cum țineam în mână păsărica urlătoare, numai ce mă trezesc atacat de-o rachetă descinsă dintr-un brad. Mă-sa, ori tat-su va fi fost; m-a pocnit cu ciocul în creștet de mi-a țâșnit sângele. Alarmă în familie, vine nevasta să mă oblojească și azvârl oropsita viitoare gaiță pe acoperișul garajului – unde, desigur, îl așteptau motanii. Ceea ce a urmat întrece închipuirea: nu numai bănuiții părinți au trecut la atac, ci au apărut alte două, apoi trei gaițe venite în ajutor. Într-un cor de țipete, s-au năpustit în picaj, cu sirena în funcțiune precum Stukas-urile, asupra motanilor care nu mai știau pe unde s-o șteargă, miorlăind și stuchind. Exemplară și nemăsurată această grijă păsărească față de puiul primejduit. Și tocmai văzusem la televizor reportajul cu orfanii legați de pat, aflați în ocrotirea instituționalizată a unor „mămici” umflățele care afișau o crasă nesimțire și indolență, la ani lumină de comportamentul unor biete gaițe...

*

A devenit de-a dreptul insuportabilă nesimțirea așa-zișilor „textieri” de muzică ușoară, care întinează însăși ideea de poezie, confecționând pe bandă rulantă „creații” stupide și infantile, în care rimează la nesfârșit mine cu tine, iubire cu fericire și noapte cu șoapte. Poți afla din aceste sordide compuneri infantile că „te simt în mii de feluri” și „te simt în inima din mine”, de parcă-ți poți depozita simțirea și-n inima altcuiva! Dacă iei la scuturat nenorocitele improvizații în „versuri”, nu rămâne strop de idee, totu-i o făcătură penibilă și, ades, agramată, construită nedibaci în jurul poncifului „vei pleca/vei reveni”. Mă-ntreb cum poate astfel de nivel intelectual zero să fie tolerat de Uniunea Compozitorilor, complet dezinteresată de ceea ce (nu) se spune în muzica ușoară românească, și la fel de nedumerit mă-ntreb cum e cu putință ca radiourile și televiziunile să difuzeze în neștire texte atât de idioate. Dar mă tem că știu și răspunsul: fiecare difuzare pe post aduce după sine remunerări „de folosință”. Și dacă banul curge...

*

Constat că bâlbele justiției române se încearcă, în talk-show-urile tv, să fie translatate în contul absolvirii de păcate a infractorului Becali. Una-i una, alta-i alta. Adevăru-i că apar tot mai numeroase instrumentări penibile, aduse până-n pragul ridicolului. Când Consiliul Suprem de Apărare a Țării avizează favorabil o tranzacție, responsabilitatea sau, mă rog, cea mai mare parte îi revine acestuia. Nu poți acuza decât în al șaptelea rând un pălmaș de o mânăreală aprobată prin semnătură de ministru, nici lui Becali nu-i poți pune în cârcă toată răspunderea pentru un act aprobat de președintele țării – doar Băsescu este și președintele CSAT. Și nici nu-i cu putință ca aceeași instanță să judece recursul, condamnând după prealabila achitare. Bâlbele justiției noastre subalterne și tentativele insistente de „captatio benevolentia” în fața Înaltei Porți europene preschimbă împărțirea dreptății într-o farsă interesată. Ceea ce, repet, nu-l absolvă pe Becali, mereu situat în marginea sau în afara legii. Numai că responsabilitatea se cuvine partajată între toți cei implicați. Și de sus în jos, nu numai de jos în sus.