Mircea Radu IACOBAN

De fapt, la Coțușca. Puțureni este un sat component al comunei botoșănene Coțușca, cea care a cadorisit lumea politicii naționale cu personalități de talia lui Const. Simirad. Acolo, la Puțureni adică (probabil, sat de fântânari), în sobele sătenilor arde tizic – un amestec de balegă (de cal, oaie, vacă) cu paie... Bine frământat cu picioarele (ca-n „Vinul de viață lungă”!) și grijuliu modelat cu palma, tizicul este apoi înșirat-mușuroaie la uscat și cine-și face vara sanie, iarna stă la căldurică: „nu prea miroase-n casă – declară o localnică beneficiară de sursa neconvențională tradițională – dacă soba trage bine...”

Pornind de la o idee a prozatorului Dan Lungu, regizoarea ieșeană Violeta Grogos, bine și mult școlită în Basarabia, a realizat un documentar de excepție, vesel în aparență, teribil de trist în esență. La ceas de iulie, cu mic, cu mare, moldovenii din Puțureni ies la frământat tizic. Viața satului continuă netulburată: „lăptăreasa” pleacă într-un nor de colb, după ce a înghițit chintale de lapte plătit în batjocură, bobocii își fac veacul prin cele băltoace, oile pasc numai ele știu ce pe nesfârșite întinderi chele, ușor vălurite, ce-mi amintesc de Mongolia. Și-n Mongolia se face tizic – acolo nu-s păduri. La noi, ar fi (cât or mai fi).

„Procesul tehnologic” de obținere a tizicului aduce imaginea satului moldav către un pitoresc și incredibil Neanderthal târziu, drept pentru care, sunt sigur, filmulețul va recolta destule premii la festivalurile internaționale de gen, totdeauna interesate de insulele rămase în afara oceanului civilizației-stas. Acesta ar fi primul strat de semnificații revelate de penibila procesare la vedere a rău mirositorului combustibil rural. Purtător de semnificații și în sine, numai că scriitorul făr-de-voie scenarist (îl vedem, în câteva secvențe, implicat direct și modelând balega cu palma deprinsă mai degrabă să mânuiască pixul...) și regizoarea descoperă, surprinzător și neașteptat, un al doilea plan, cel al ciocnirii (aparent necontondente) dintre ancestral și hipermodernitatea electronică a veacului.

Baba-Rada, care, din acută lipsă de paie, a fost nevoită să patenteze tizicul din balegă „ca atare”, scurtează conversația în fața camerei pentru că, iată, vine ora fixă a discuției pe Skype cu rubedeniile din Puțureni pribegite la muncă în toată Europa. Badea Gheorghe „i-a tras” internet odraslei fiindcă, la școală, elevului puțurean i se cere să ia cunoștință de niscaiva „preferate” (citește: referate) aflate doar pe net.

Ceea ce-mi amintește de surpriza întâlnirii cu badea Ghiță din Frăsuleni, furnizorul meu de vetrică (momeala-regină, irezistibilă pentru peștii Prutului) – 50 de bani fiecare mic monstru transparent, scos cu trudă din mâlurile „râului blestemat”. Badea Ghiță m-a primit în bucătăria cu lut pe jos, cu un țol pe post de ușă și cu vechi cutii de conserve pe post de vase pe plita sub care pâlpâie foc de coceni. Sărăcie lucie: nici lampă n-are, nu mai vorbesc de bec, folosește un soi de feștilă cu ulei de candelă. Ne-am tocmit, am întrebat cum aflu data livrării și am primit răspunsul năucitor „păi, notați-vă, 0744...” Aceeași acceptare și însușire de suprafață a noutăților civilizației secolului XXI, așternute fără necesara aderență peste fondul real de veac XIX. Ce relație se poate stabili între Skype și tizic, între feștilă și telefon mobil? E-o ruptură dramatică aici, inspirat intuită de scriitor și impecabil pusă în pagină de regizor. De remarcat și contribuția operatorului Cristian Zbângu, autor al unor cadre de-a dreptul antologice.

O adevărată bucurie acest documentar, spectaculos prin însuși nespectaculosul temei și realmente dureros prin semnalarea obligativității insinuării noului, acceptat în pofida menținerii, la fel de obligată, a cezurii dintre organic și neorganic. Până la apariția cinematografului olfactiv, e de prevăzut carieră de excepție documentarului de la Puțureni. Care, la urma urmei, și-a depășit cu mult condiția de simplu documentar.