Mircea Radu IACOBAN

Imposibil să nu încerci un anume sentiment când treci prin preajma marilor uzine de altădată, aflate acum în ruină și abandon. Fie satisfacție („bine că s-au dus pe apa sâmbetei aceste megasimboluri ale comunismului, dovezi ale eșecului industrializării forțate!”), fie revoltă întristată față de risipirea unor valori create cu trudă și sacrificii. Deși s-ar cuveni să mă afecteze mai degrabă abandonarea coloșilor industriali construiți „din iarbă” de generația mea, parcă, totuși, dispariția uzinelor străvechi (și prea multe n-am avut!) îmi pare de-a dreptul tragică.

Fără îndoială că nimic pe lumea asta nu-i veșnic, un soroc există pentru toate cele și chiar dacă ruinele de la Ostra înspăimântă, o judecată logică și fără patimă trebuie să recunoască faptul că, dispărând motivațiile și temeiurile economice ale înființării, e-n firea lucrurilor să se ajungă și la ceasul desființării. Doar nostalgia în sine nu ține loc de materie primă, nu asigură desfacere și nu-i în nici un chip productivă – altfel am avea și acum ateliere de reparat calești și fabrici de patefoane. Când a putut fi evitat ceasul cel de pe urmă, s-a recurs la reprofilări. Înființate tocmai în 1882 – deci în urmă cu peste 130 de ani! – uzinele ieșene Nicolina au reparat mai întâi locomotive. Dispărând tracțiunea cu aburi, s-a trecut la producția de utilaje pentru construcții de drumuri și poduri. În anul 2000, Nicolina înregistra un profit de 169.000.000 de lei. Ridicată de strămoșii noștri „din iarbă”, uzina a ajuns acum înapoi „în iarbă”. Au fost nivelate și încep să înflorească păpădiile pe cele 28 de hectare unde funcționau 11 hale utilate modern, 9 km de cale ferată, platforme, drumuri ș.a.m.d.: toate s-au vândut una câte una, „la bucată”. Evident, după privatizare.

Întrebare: dacă locomotive cu aburi nu mai există, utilajele pentru construcții de drumuri și poduri de ce n-ar avea căutare într-o perioadă în care se înregistrează un adevărat boom în materie? Dacă jaf poate fi considerat un cuvânt prea dur, să menționăm numai faptul că terenul cumpărat de la Nicolina cu 1 milion a fost vândut în săptămâna următoare de noul proprietar cu 4 milioane! În ultima vreme Nicolina ajunsese să aibă... 11 salariați (față de 1.000, câți se mai înregistrau în momentul privatizării). Această mână de oameni care nu produceau nimic era condusă de un director general (6.000 de lei salariu), cu o „asistentă” (2.803 lei), șofer (1.900 de lei), contabilă-șefă (5.345 de lei), analist-programator (4.227 de lei), șef serviciu (5.354 de lei), inspector resurse umane (3.240 de lei), inginer (2.500 de lei), subinginer (2.000 de lei), tehnician (1.820 de lei), funcționar (1.400 de lei). Să menționăm că directorul general al Fabricii de Antibiotice (unitate cu profit anual de 12,5 milioane) încasa un salariu mult mai mic decât al „generalului” de la Nicolina!

Aflu acum că și Uzinele Reșița sunt în pragul lichidării. Au fost înființate acum peste 200 de ani de împărăteasa Maria Tereza, în 1768; primele două furnale și forje au intrat în funcțiune în 1771. În posesia Uzinelor se aflau aproape 100.000 de hectare de teren (păduri, mine de fier, cărbune, cupru, podgorii, drumuri, cariere de calcar etc.). Era cea mai mare societate din România în ce privește cifra de afaceri, capitalul social și uman (22.892 de salariați în 1948). Grinzile metalice din care a fost construit Turnul Eiffel de la Paris au fost turnate la Reșița. Aici s-au construit majoritatea locomotivelor cu aburi care au remorcat trenurile tinereții noastre (mașinile din seriile 230.000, 142.000, 50.000, 150.000, 131.000). Din 1960, la Reșița s-au fabricat locomotive diesel și electrice – reprofilare ce părea fără cusur. Acum, după privatizare, Uzinele Reșița se zbat în insolvență și-s în pragul falimentului. Sindicaliștii cer implicarea statului. La noi se pare că nu-i cu putință, dar în Serbia, aflată în aceeași Europă, Guvernul a răscumpărat cel mai mare combinat siderurgic din țară, pe care-l vânduse cu opt ani în urmă companiei americane U.S. Steel.

După ce a fost privatizată, industria ieșeană aproape că a dispărut. După privatizare, industria României, atâta cât a mai rămas, este în cronică suferință. Ori privatizarea nu-i soluția soluțiilor, ori la noi s-a întemeiat pe incompetență și jaf.