Mircea Radu IACOBAN

Într-un recent talk-show televizat s-a vorbit, în trecere și malițios, de Pamfil Șeicaru. Din păcate, după ureche. Am relatat mai amănunţit, cu alt prilej, tot în această rubrică, întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Şeicaru pe aeroportul din Istanbul. Cred că era prin 1965-1966. Însoţeam echipa de fotbal a României, care n-a primit aprobarea de la autorităţile turce să-şi continue drumul spre Ankara cu amărâtul de IL-14 TAROM (cică, s-ar fi survolat obiective militare!), aşa că a trebuit să ne transbordăm, pe unde s-au mai găsit locuri, în cursele dungate ale Türk Hava Yolari. Atunci s-a apropiat de noi un bărbat, probabil cândva impunător; acum, începuse să-i albească mustaţa, ca şi părul care purta urmele unor ondulaţii vălurite. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea-salut „Români? Eu sunt Pamfil Şeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „Să fii matale sănătos, tataie!”. Am intervenit, s-au schimbat câteva banalități, i-am dat o carte de vizită („ziarilă” aştepta o cursă către RFG) şi, după puțină vreme, am primit la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Şeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că a locuit o vreme, în Germania, şi la Hotel Karlsfelofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld.

Epistola începe prin a lăuda cărţile „Junimii”. Desigur, ţinuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conţinutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda... duşmanul! „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărţilor o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară...” Miezul scrisorii era, de fapt, altul: Şeicaru, nădăjduind că a sosit şi momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare „Junimii” două cărţi. Prima: „Rege şi dictator”, a doua, „50 de portrete” din viaţa politică, literară şi artistică a României între 1912-1944.

Am trimis imediat la București o notă de propunere pentru ambele titluri, adevărat, neînsoţită de prea multe argumente, fiindcă nu văzusem textele. Răspunsul a sosit repede: NU. Oare cei ce decideau ştiau cât de cât cine-i Şeicaru? Citise cineva articolele sale, prin care avertiza (singurul, în 1939!) că garanţiile britanice şi franceze pentru integritatea frontierelor României valorau cât o ceapă degerată, fiindcă „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria-i apărare şi abia după aceea să garanteze frontierele altor ţări”? Câtă dreptate a avut! De ştiut se ştia, cu siguranţă, că Şeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie, pe vremea Anei Pauker, sentinţă modificată ulterior în puşcărie pe viaţă (Ceaușescu l-a grațiat în 1966).

Cu precădere circula formula rimată și ritmată „şantajul şi etajul”, datorată, zice-se, lui Iorga. Nu ştiam atunci, la Istanbul, că mai există un candidat, alt „ziarilă”, Stelian Popescu, aşa că n-am avut cum să-l întreb pe Şeicaru cine-i cu adevărat autorizat să deţină nemăgulitoarea etichetă. Ar fi fost, probabil, şi-o nedelicateţe. Despre opera lui, mai ales cea de după 1944, cine să aibă ştiinţă, în afară de... Securitate? Voia să publice în România (de astă dată nu s-a mai adresat „Junimii”) romanul „Vulpea roșcată”, ai cărui eroi erau Elena Lupescu și Carol al II-lea. Securitatea face imediat rost de text (de la traducătorul din Spania!) și, după lectura primelor 148 de pagini, apreciază că-i vorba despre un roman „senzațional pornografic”, care ar fi „o mană cerească” pentru regimul Ceaușescu.

La 86 de ani, în 1980, Şeicaru a murit în orașul Dachau. În 1967 vizitase, incognito, România și declarase, la plecare, securistului care l-a însoțit: „Regimurile politice sunt trecătoare și pline de păcate. Pământul natal este peren.” Editura „Paralela 45” a luat inspirata hotărâre de a-i tipări „Istoria presei”, apărută prin 2007. Un simpozion a avut loc, cu mulți ani în urmă, la o mănăstire. George Stanca și-a publicat teza de doctorat „Șantajul și etajul”. La Orșova, funcționează un mic Muzeu Pamfil Șeicaru. În rest, tăcere – dacă nu considerăm trecutele și uitatele isprăvi ale Clubului de rugby „Pamfil Şeicaru” din Ciorogârla, gesturi menite să perpetueze memoria „celui mai mare gazetar român” (G. Stanca).

Osemintele lui Şeicaru au fost aduse şi reînhumate în 2005, la Mănăstirea „Sf. Ana”, ctitorită de el în amintirea camarazilor căzuţi în 1917 la gurile Cernei. Am senzația c-am rămas mult datori cu investigarea mai adâncă și a biografiei (se pare că a izbutit să nu depindă hotărâtor niciodată de nimeni: nici de Carol, nici de Antonescu, nici de Ceaușescu, nici de Securitate!) și, mai ales, a scrierilor sale. Cu siguranță, nu-i prea târziu.