Mircea Radu IACOBAN

Deși mai mult nu-i (decât ar trebui să fie), asfaltul începe să ne copleșească. Din raftul librăriei fac cu ochiul cărțile „Fata de asfalt” (de Clara Mărgineanu), „Urme pe asfalt” (Violeta Ion), „Copiii asfaltului” (T.C. Zarojanu), „Zeii de asfalt” (N. Panea), un frecventat site basarabean se intitulează „Asfalt de Moldova”, la radio se cântă piesa „Asfalt uscat”, pe ecrane a rulat „Jungla de asfalt” (în care Jack Warden face un mare rol cu o singură replică!), Nae Caranfil a regizat în 1995 „Asfalt tango”, țara-i plină de concursuri „desene pe asfalt”, pe Dâmbovița se dezbate tema „Istorie sub asfalt” - și dacă ar fi s-o ținem tot așa înainte, nu ne-ar ajunge spațiul rubricii.

Deși cunoscut încă din vremea Babylonului și redescoperit în 1595 de sir Walter Raleigh în Lumea Nouă, asfaltul, devenit adevărată obsesie a secolului XXI, și-a găsit întrebuințarea de acum abia în 1870. Atunci s-au așternut primii 54.000 de mp pe-o stradă din Newark, Pennsylvania. Mai mult decât interesantă ni se pare informația că, la numai trei ani distanță, adică în 1873, este turnat asfalt la Iași: doar 60 mp pe strada Lăpușneanu, însă... gestul contează. Se datorează junimiștilor (era primar Nicolae Gane) care, în temeiul ideologiei lor conservatoare, au fost... cât se poate de receptivi la noutățile veacului. Infomațiile au fost culese de Mircea-Cristian Ghenghe din colecțiile îngălbenite ale „Curierului de Iași” și publicate în proaspăt apărutul Anuar al Muzeului Literaturii Române Iași (pag. 115-119).

Povestea în sine având inerente conotații politice, a stârnit patimi de „zbârnâia asfaltul în clipe osândite”, cum scria o poetă racordată la temă. Ulițele Iașilor arătau, pe atunci, jalnic: după ce s-a renunțat la „podurile” din lemn, în toată urbea erau doar câteva străzi (centrale, evident) pietruite cu bolovani de râu. În rest, glod moldav ca la Pocreaca. Nicu Gane a adus în discuția Consiliului Comunal introducerea asfaltului și, bine înțeles, opoziția liberală s-a opus, că de aia-i opoziție. Principalul argument: caii de la trăsuri „și-ar putea dezghina picioarele”. În subtext, desigur, acuzația voalată de corupție municipală prin acordarea cu cântec a asfaltării către antreprenorul Rosenblum din Polonia.

Cum începuseră să apară și acuze directe privind „trebușoarele care taie vrˊo 15 milioane capital”, primarul a fost nevoit să solicite „reparațiunea onoarei”, cum altfel decât provocându-l la duel pe Al. Holban, prim-redactorul gazetei „Uniunea liberală”. I-a trimis și martorii regulamentari, pentru a stabili amănuntele. În prima ședință tehnică, unde urmau să se decidă armele, locul, ora, medicul acreditat etc., martorii gazetarului au precizat că articolul este „opera clientelei lor” (cam cum argumenta Vadim cu „pseudonimul redacțional colectiv”) și că, oricum, dl Holban „n-a înțeles defel să atace onorabilitatea persoanei dlui Ganea” (sic!). Oricum, el se pune „completamente la dispozițiunea dlui Nicu Ganea ” (sic!). Explicațiile fiind considerate suficiente, duelul s-a contramandat.

Asfaltul de pe strada Lăpușneanu s-a turnat și tare mă tem că rezistă încă de pe vremea primarului junimist, pe când cel de azi crapă dacă bate vântul. (Profit de prilej pentru a consemna noua aplicație Android – o foarte utilă invenție românească numită „gropometru”, care cartografiază din satelit gropile, anunțându-te prin GPS - „atenție, denivelare pe stânga...”)

Cel din urmă duel ieșean s-a petrecut de-a binelea și până la capăt tocmai hăt în 1904, când ziaristul V. Scântee (Wolf Finkelstein) s-a confruntat cu Spiru Prasin, un „cultural” al vremii, care a cochetat și cu poezia, și cu dramaturgia, eșuând în toate cele. Era, însă, vânător pătimaș și excelent țintaș. Martorul Mihail Codreanu, directorul Teatrului Național, a măsurat cei 20 de pași regulamentari și a dat comanda „Foc!” Primul a tras Prasin. Demn, concesiv și înțelept, a slobozit glonțul, cum ar spune polițiștii de azi, „în plan vertical”. A urmat Scântee, care mânuia pistolul pentru întâia oară în viață și purta ochelari „fund de sifon”. Tremurând, dă drumul focului aiurea... și-l nimerește pe Prasin drept în inimă!

Bine că s-au schimbat vremurile, altfel închipuiți-vă un duel Țiriac – Radu F. Alexandru...