Mircea Radu IACOBAN

Au țâșnit florile zarzărilor, din buza șanțului ne face galben cu ochiul păpădia, s-au dezmorțit și gâzele, ce mai, gata, e primăvară. Adevărat, întârziată, dar ce mai e normal în lumea noastră, în care încălzirea globală... lungește și asprește iernile? Vestea că au ieșit zbârciogii a percutat imediat amorțita capsă a hibernării leneșe, teleportându-ne exploziv în inima pădurii – o mână de orășeni care se iluzionează că mai pricep semnele mamei natura și că relația român-codru a rămas aceeași de odinioară. Baladescă, adică.

Cum am copilărit prin Obcinele Bucovinei, culegând bureți încă de la vârsta ghiozdanului, s-ar zice că nu mi-e străin meșteșugul ciupercăritului. Afară de un singur capitol la care nu c-aș fi chiulit, dar mi-a displăcut pur și simplu. Căciula boțită a zbârciogului pare un accident hazliu, o eroare premeditată, menită să înșele – altfel nu s-ar justifica existența atâtor varietăți cu comestibilitatea de la „excelentă” la „mortală” și înfățișare atât de asemănătoare. Dar să nu punem răul înainte... Iată-ne, dotați cu saci de plastic, în nesfârșitele păduri ale Dobrovățului. Acasă, nevastă-mea a instalat două ligheane pe terasă – „speli ciupercile acolo, nu stropești prin toată casa”. N-avem privilegiul să fim singurii în codru: pe marginea drumului sunt parcate o mulțime de mașini. Nu-s toți veniți după întâia ciupercă a primăverii, cei mai mulți culeg leurdă, buruiana care a năpădit fiece metru pătrat, umplând văzduhul cu răsuflarea-i duhnind a usturoi stătut. Cică „aiul ciorii” (de la allium – usturoi, ceapă etc.) stăpânește autoritar primăvara pădurilor încă din Neolitic. La Roma, i se spunea „herba salutaris”, denumire sugerând buchetul de însușiri medicinale ofertat cu generozitate de modesta leurdă. Se zice că americanii o cultivă ca să scoată din leurdă... zahăr – cum să obții zahăr din usturoi, mai greu de priceput.

Numai că din pricina matusalemicii buruieni, crescută deasă-perie, nu mai ai cum zări zbârciogul. A trebuit să aflăm zone mai chele și mai înalte, faine și ele, ca orice trup de pădure înmugurită, dar spuzite cu peturi și pungi de plastic ajunse numai Dumnezeu știe cum în asemenea cotloane ascunse. Zbârciogi – ioc. Întrebăm un cioban dacă au ieșit. „Or ișât, da-s rari”. Și mi-am amintit de abundența unui episod din copilărie: la câțiva zeci de metri în spatele Gării Ilișești, cocoțat pe-o cioată, îi indicam cu degetul, lui taică-meu, care-s hribii cei mai falnici, să nu se-ncurce cu mărunțișuri. Acum, hribul are ciubote roșii (la o ediție a Festivalului Hribului de la Vama n-au lipsit decât... hribii!) și ajunge mai degrabă în locantele italiene decât în tigaia bucovinenilor.

Bogăția de ciuperci a fost pe când povestea spune; acum, după prima ploicică, alergi să găsești câte-un popenechi, o urechea Iudei, o mână de nicoreți, ceva ghebe ori cașul ciorii. La Dobrovăț, operațiunea Zbârciogul nu s-a soldat, în pofida serioaselor strădanii de jumătate de zi, decât cu o singură captură, îndelung apreciată și entuziast fotografiată din toate unghiurile: un exemplar frumos și sănătos de zbârciog moldav, negru-maroniu, cu pălăria contorsionată precum circumvoluțiunile unui savant. I-l arătăm victorioși ciobanului: „Bade, pe unde mai sunt de-ăștia?” „Da´ la ce vă trebuie?” Halal întrebare! „Șefilor, păi aista-i zbârciog gras.” Foarte bine că-i gras, de ce să nu fie gras? Cum, în pregătirea operațiunii, am vânturat internetul, împerecherea de vorbe „zbârciog gras” a-nceput, totuși, să sune suspect, amintind de rubrica „comestibilitate: mortală”.

Cel care capturase piesa cu pricina refuză să se dea bătut: „Nici vorbă, e ciuciulete, adică morchella esculenta, ori, în cel mai rău caz, zbârciogul corcit. Uitați-vă ce catifelată e pălăria!” „A hi ea catifelată – râde câș ciobanul – numai că ortul popii îl dai nesmintit”. Amicul scoate din rucsac tableta și, cum releul e chiar aici, pe culme, intrăm pe Google. De unde aflăm despre helvella lacunosa, adică zbârciogul negru, leptopidia elastica (zbârciogul văratic), helvella crispa (zbârciogul creț) și tot neamul lor, unul mai comestibil decât celălalt – evident, dacă-i elimini pe cei otrăvitori. Ciobanul nu se mai satură să admire ciupercile pe sticlă: „Io-te ce faine-s, tu le-n maiul lor!” Autorul importantei și unicei capturi descoperă că lumina cade prea pieziș ca să putem distinge adevărata culoare a falnicului zbârciog și adicătelea de ce n-ar fi un mordella rotunda? „Uitați-vă la șanțurile longitudinale și la alveolele pălăriei.” Numai că, până la urmă, s-a decis în conclavul științific din inima pădurii: otravă, așa că renunțăm la unica noastră captură.

Ciobanul încălțat cu bascheți ne îmbie să luăm niște leurdă, ca să nu ne întoarcem chiar cu mâna goală și, arătând cu încântare la ciupercile de pe ecranul tabletei, concluzionează: „Nu mai bine le vedeați de-acasă?”