Mircea Radu IACOBAN

Totuși, vine primăvara! Un semnal de luat în seamă: a-nceput campania de peticire a ulițelor. Biata mea stradelă din Copou e șvaițer! Dar iată că oprește un camion, coboară ditamai echipa de muncitori, este adus de cine știe unde, zdrăngănind, un compresor, vine, apoi, o măgăoaie cu asfalt aburind – ce mai, gata, s-a terminat cu mizeria, cu hârtoapele, cu glodul. Îl întreb pe asfaltorul-șef cum de se formează craterele din carosabil. Răspuns: apa, iarna, înghețul. Iar întreb: în tot vestul Europei nu vezi centimetru de asfalt peticit. Acolo nu-i apă, iarnă, îngheț? Ridică din umeri.

În trei sferturi de ceas, groapa ajunge mai netedă decât obrazul unei adolescente, numai că echipa... își strânge catrafusele și se pregătește de plecare. Nu-mi vine să cred ochilor: cum vine asta? De ce nu astupați și groapa de alături? Și celelalte 77? Răspuns: fiindcă nu-s ale noastre. Asta, da; e groapa noastră, mai veche, i-a venit rândul. Noi suntem de la apă-canal. Celelalte-s gropile primăriei. O să vină, cândva, altă echipă. Or să aducă alt compresor. Altă mașină cu asfalt. Adevărat, și astea-s utilajele primăriei, dar acum prestează servicii plătite de noi. Astupă găurile noastre. Fiecare bortă, cu managementul ei! Aferim!

*

Primăvara sporește și hărmălaia. Nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, şi dreptul la linişte, deşi-i o componentă esenţială a existenţei lui homo sapiens şi un atribut cert al libertăţii persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ţi se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuţi, cu trăirile, opţiunile şi exclusivităţile tale. Un om ce s-a desăvârşit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniştea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniştea naşte ceea ce-i viu şi durează. De fapt, liniştea este cea care ne conectează la univers şi la infinit. Este rădăcina existenţei şi echilibrul vieţii.” Numai că, evident, „Liniştea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant).

Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând şi devine aproape firesc să ascultăm foşnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleieşte petrecerea de la etajul II. Neliniştea tuturor se hrăneşte şi se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizaţiei şi trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei şi căderea frunzelor. Nimic de făcut: maşinile gălăgioase se înmulţesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, şi sonor, mereu mai performante, locuinţa ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, oraşul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n ţipăt.

A doua sursă se nutreşte din mârlănia şi incultura semenilor noştri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcţiona bunul-simţ). Practic, agresează mai mult şi mai vezicant decât acutele fondului sonor ratificat prin utilitate şi necesitate. Nesimţitul care tropăie şi chiuie în miez de noapte, ţinând treaz tot blocul, idiotul care vine la pescuit şi, înainte de a arunca undiţa, dă la maxim casetofonul maşinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există şi digeră colindând străzile cu boxele jeepului tunând mai ceva decât pe stadion... ăştia-s! La ce bun să le aminteşti exclamaţia superbă a lui Jean Anouilh „Ah, ce muzică e liniştea”? N-or să priceapă nimic. E dreptul lor să ragă.

*

Pe vremuri, deplângeam uniformizarea şi depersonalizarea oraşelor datorită cartierelor-dormitor ivite prin polimerizarea apartamentelor cu toarta înăuntru; acuma, ce-i? Termopane, gresie italiană, acoperişuri stridente şi... MGA în casa ta. În tot centrul și sudul Moldovei n-am zărit nici o vilă care să preia câte ceva din vechea arhitectură civilă a locului. Chiar şi-n Ţara de Sus, destui bucovineni îşi durează case care, arhitectonic, s-ar putea cu onor alinia şi la Las Vegas. Puşi în faţa aceloraşi realităţi, oltenii s-au ofuscat; „Ce vrei, dom’le, să construim cule cu sacnasiu?” Sigur, nimeni nu-şi doreşte reşedinţă cu prispă, zămnic şi hogeag, dar parcă prea după ilustrate de pe altă lume se construieşte acum în România... Polonezii au reconstruit Varşovia, în sărăcia de după război, exact aşa cum a fost – deşi i-a costat triplu. Nemţii au refăcut zonele orăşeneşti de mare tradiţie respectând cu sfinţenie imaginile vechilor albume. După distrugătorul bombardament german, cartierele londoneze au renăscut în vechea şi ştiuta înfăţişare – evident, utilizându-se materialele nou apărute şi tehnologiile veacului. Petersburg-ul de aia-i Petersburg, fiindcă a ştiut să-şi păstreze, barem arhitectural, aura de odinioară...