Mircea Radu IACOBAN

O interesantă emisiune dedicată limbii române „îngrijite” a fost recent difuzată de un post tv, din păcate, cu redusă audiență. Am dat de ea butonând (barbarism, nu?) la întâmplare și, înainte de orice, se cuvine apreciată inițiativa ca atare, fiindcă televiziunile noastre, sufocate de politicale, par a fi abia în al șaptelea rând interesate de cultivarea „limbii vechilor cazanii”. Una dintre primele griji ale realizatoarei s-a îndreptat către lexic, „vorbirea îngrijită” implicând recurgerea înțeleaptă la cuvântul „frumos”. Teză corectă, care, prin absolutizare, devine discutabilă. Adevărat, cuvântul în sine poate avea niscaiva conotații pozitive, neutre sau negative prin însăși structura lui sonoră și prin ceea ce semnifică, dar cel puțin la fel de importante rămân sugestiile contextului.

Ceva mai demult, în Hexagon s-a inițiat o anchetă privind „cel mai frumos cuvânt din limba franceză”. A fost desemnat substantivul „cristal”. Ancheta în sine se situează în marginea absurdului: cum să alegi cuvântul „frumos” din imensul tezaur al unei limbi atât de bogate precum franceza și, mai ales, care-ar fi criteriile? Ipoteze: poate fi apreciată mai întâi sonoritatea în sine, păstrată și în derivatele cuvântului ”cristal”. Apoi, semnificația lui, care implică noțiunile de limpede, luminos, organizat, valoros. Poate și sugestia creștinescului „Crist”. În fine, faptul că nu-l vom afla niciodată în construcții triviale ori sintagme argotice. Dar, desigur, cu ceva stăruință, pot fi aflate destule alte substantive (de ce nu și verbe?) similar îndreptățite să aspire la prestigiosul titlu.

În limba română, un nume propriu, Basarabia (parcă bat, solemn, clopotele mănăstirii!), ar reprezenta o candidatură posibilă, ar veni apoi mirificul „dor”, după aceea, de ce nu construcțiile sonore diftongate „floare”, „soare” ș.a., cu sonorități de xilofon – cu cât insiști în căutare, cu atât mai multe candidaturi posibile descoperi, una mai credibilă decât cealaltă. Întrebarea rămâne: există cuvinte „frumoase” ori „urâte” în sine? Este „miasmă” (apropiat de „mireasmă”) frumos și „putoare” urât sau trebuie să vorbim despre indiferența estetică a lexicului?

Aristofan decreta: „este firesc ca unor păreri și gânduri alese să le corespundă vorbe la fel de alese”. Sadoveanu era de părere că scriitorul (în cazul nostru, vorbitorul) este chemat să „aleagă aurul de zgură” întru căutarea cuvântului „frumos”, în vreme ce Camil Petrescu ori Rebreanu erau înclinați să prețuiască oricare dintre cuvintele limbii române, dacă-s așezate în contextul ce le justifică și autorizează prezența. Se pare că și în acest caz adevărul se află undeva, la mijloc, pentru că nici validarea prin context nu poate fi absolutizată până la capăt, nici sugestiile sonorității ignorate.

Așa că „limba îngrijită” n-ar presupune, credem, doar alegerea cuvântului „frumos”, cât mai ales a cuvântului potrivit. „Bubă”, „smârc”, „noroi” primesc, în „Testamentul” lui Arghezi, valori de ordin estetic imposibil de obținut dacă s-ar apela la soluția calofilă a „cuvântului frumos”. Întreg lexicul limbii române slujește în egală măsură frumosului dacă amplasarea contextuală se realizează cu har și inspirație. Am mai adăuga: și cu simț al limbii – pe care cine îl are, îl are, cine nu, geaba apelează la sipetul cu „frumos” tezaurizat. Mult mai demnă de interes pentru vorbirea îngrijită ni se pare parazitarea cu aberațiile, erorile și inutilitățile strecurate pe ușa din dos în limbă pe parcursul ultimului deceniu. O îngrijorătoare lipsă de cultură elementară, asezonată cu conduita „noi vorbim, nu gândim!”, a dus la lăbărțarea peste poate a fenomenului „ca și”, devenit probă a mimetismului stupid și agramat. Politicienii noștri debitează fără clipire exprimări de tipul „eu, ca și ministru”, ori „eu, ca și senator”, deși acest nefericit „ca și” a fost acceptat doar în caz de necesitate, când ne-ar feri de cacofonii („eu, ca contabil”).

Am mai spus-o și o spunem, cu tot riscul amendării pentru... vorbire neîngrijită: și prezervativul protejează, dar nu se arborează tot timpul! Îți dai seama imediat ce pospai de cultură poate avea vorbitorul care apelează fără rost la „ca și”, sintagmă ce presupune o comparație, în situații care exclud orice comparație. Dar dacă așa a auzit dumnealui la radio ori tv, unde tot vreun incult cultivă aberația fără a fi pus la punct de moderator... Vorbirea îngrijită este parazitată din ce în ce mai mult de (către!) un exces de „către” („balonul a fost șutat de către Popescu” – de ce „de către” și nu „de”?), de mutarea aiuristică a accentului numelor proprii pe o penultimă silabă inexistentă (până și numele bietului Chipcíu ar trebui pronunțat Chípciu, fiindcă-i din stirpea Stanciu, Stoiciu etc.), de lipsa cronică a acordului în cazul numeralului 12 (care-i compus din doi+spre+zece; dl Rareș Bogdan de ce nu spune și „ora doi”?)... și câte n-ar mai fi de spus...