Mircea Radu IACOBAN

Aniversări sau comemorări? În martie 1991, la referendum, găgăuzii din Basarabia au votat în unanimitate pentru rămânerea în URSS – cu toate că, atunci când în Parlamentul de la Chișinău (eram în sală) s-a votat independența Moldovei, cei 12 deputați găgăuzi au spus „da”. Tot într-un martie (1918), deputații găgăuzi din Sfatul Țării s-au abținut la votul unirii cu România. În perioada interbelică, găgăuzii au votat constant cu Garda de Fier. Contradictoriu sau nu, comportamentul găgăuzilor are o singură constantă: trendul rusofon.

În actul semnat de Snegur în 1994 este menționată la loc de cinste prevederea potrivit căreia, în cazul în care Basarabia se va uni cu România, regiunea găgăuză rămâne autonomă și poate deveni subiect al dreptului internațional! Găgăuzii din Republica Moldova sunt, de toți, 127.000 și au origini neprecizate, fiind considerați fie bulgari turcizați și creștinați, fie selgiucizi, fie pecenegi, fie cumani (așa că românii devin – dacă acordăm credit opiniei unui istoric foarte vocal – înrudiți îndeaproape cu găgăuzii!). Autoritățile de la Comrat țin, în aceste zile, capul de afiș al evenimentelor politice din estul european pentru un motiv cu totul neașteptat: pe străzile „capitalei” găgăuze au apărut patrule de cazaci. Cum oaspeții călări n-au fost primiți cu unanim entuziasm, prezidiul Adunării Naționale Găgăuze s-a simțit dator să intervină oficial printr-un comunicat care declară oastea căzăcească „scut de apărare a statalității Moldovei împotriva aspirațiilor unioniste cu România”.

Și cum printre beneficiile autonomiei regionale se numără și dreptul la poliție proprie, cazacii au fost cvasi-asimilați, primind însărcinări de menținere a ordinii publice. La rândul lor, oaspeții, comandați de Ivan Mardari, deputat PD în Marea Adunare Găgăuză, au hotărât să acorde înalte grade militare căzăcești mai tuturor autorităților de la Comrat, cu sau fără solicitarea acestora și indiferent de statutul militar al avansatului (parcă am mai auzit de o ispravă asemănătoare pe undeva...). Cum destul de greu se poate întrevedea modul în care, prin patrulare călare pe ulițele din Comrat, s-ar putea împiedica unirea Basarabiei cu România, rămâne suspiciunea că noua năvală a „oștenilor fără țară” ascunde scopul susținerii federalizării Republicii Moldova prin declararea independenței Găgăuziei – ceea ce s-a încercat până acum, fără succes, în mai multe rânduri.

Spun „noua năvală” fiindcă la precedenta, din 1992, am fost martor. Era vremea „războiului ciudat” de la Nistru și cum obligația reporterului de front era să trimită la gazeta bucureșteană relatări de la fața locului, nu se putea să nu dau mereu peste isprăvi ale cazacilor. În esență, războiul se arăta a fi ca toate războaiele: distrugeri absurde, jale, morți negri, umflați și duhnitori, neridicați cu zilele dintre liniile tranșeelor; privit mai atent și mai de aproape, se arăta a fi de-a dreptul straniu. Adesea inamicii se cunoșteau personal, vorbeau la telefon (liniile rămăseseră în funcțiune) transmițându-și tot soiul de drăgălășenii tipice folclorului tranșeelor, iar noaptea, ofițerii ambelor armii se strecurau și se adunau fie într-o tabără, fie în cealaltă, unde încingeau zdravene băute cu votcă, închinând în memoria celor uciși peste zi. Dimineața, războiul reluându-se de la capăt, cu aceeași nemilă și îndârjire...

Până ce am fost arestat la Tiraspol ca „spion român”, am avut răgaz să-i observ pe oștenii cazaci, și atunci neinvitați (zice-se), veniți cu sutele să-l susțină pe Smirnov. Un adevărat spectacol îl reprezenta urcarea cazacilor în troleibuze. Cu toții purtau „șașka”, sabia de cavalerie, și-s de închipuit eforturile (hazlii) pretinse de strecurarea prin aglomerație până la închiderea trudnică a ușilor troleibuzului. Un chef căzăcesc monstru, soldat cu azvârlirea scaunelor prin ferestrele hotelului și încingerea unei crâncene bătăi în mijlocul străzii releva imaginea sotniei în cu totul alte culori decât cele sugerate de scrierile lui Gogol, Pușkin, Șolohov, Sienkiewicz. (O întinsă relatare asupra războiului de la Nistru și a prestației penale a cazacilor în cartea mea „Zece ani de foc”, Ed. Junimea, 2012.)

În 1988, la Moscova a fost parafată o lege care permite reînființarea unor armate căzăcești, atamanul primind chiar grad de mareșal. Mulți dintre cei 740.000 de cazaci „înregistrați” și-au reluat sabia, și-au arborat decorațiile coclite moștenite de la înaintași și iată-i căutând sămânță de scandal și nou loc sub soare. „Am putea să ne trezim cu patrule de cazaci nu numai la Comrat, dar și la Chișinău” – se îngrijorează Eduard Maican, președintele Uniunii Veteranilor Războiului pentru Independență. Generalul în rezervă Gămurari (numele ar trebui citi românește, adică, Hămuraru – îl veți întâlni în paginile cărții amintite) a declarat că „Detașamentele de patrulare sunt primul pas spre război.”

Drept acum când la Chișinău nu-i guvern și când s-au realizat câțiva pași concreți pe drumul către Uniunea Europeană! N-o fi și aici regie moscovită? Greu de crezut!