Mircea Radu IACOBAN

L-am auzit pe ministrul Sănătății vorbind la radio ba despre reformă, ba despre schimbare. Nu-i același lucru. Meliţa politicienilor de Dâmboviţa a tocat şi răstocat cuvințelul „reformă” până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf şi fără semnificaţii concrete. Douăzeci de ani am tot reformat învățământul, justiția, sănătatea – cu ce ne-am ales? Sigur că pretutindeni şi permanent lumea se înnoieşte, fiindcă schimbarea, cum spunea hulitul Marx, este motorul progresului; până şi abia înfiripata Uniune Europeană şi-a elaborat un „Tratat de reformă” - dar cu motivaţii sigure şi cu precizarea modalităţilor de intervenire.

Adevăratele reforme n-au fost aventuri în dorul lelii (grefate pe nevoia politicianului de a fi perceput ca reformator, adică, progresist, ultraschimbist, partizan al modernizării şi, implicit, inamic al stagnării), ci au promovat obiective reale, izvorâte din necesităţi reale. La 1517, când şi-a lansat reforma, Luther a afişat cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg. România a avut parte de mai multe reforme agrare; nici una clădită pe concepte goale gen „să facem să fie mai bine”, ci întemeiate pe direcţii strict conturate: la 1864, Cuza şi Kogălniceanu eliberau clăcaşii, în 1921 s-au făcut exproprieri în folosul celor întorşi de pe front, în 1945 a fost împroprietărită ţărănimea săracă...

Este limpede că vehiculăm obsesiv termeni cu înţelesul priceput pe sfert. Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat, sau de structură. Schimbarea poate avea statut de regulă, reforma nu, fiindcă se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric şi operează până ce ea însăşi devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei naţii nu poate fi reforma, cum se percepe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia.

Căpoşii de englezi păstrează în vigoare legi de la 1600 nu de amorul artei, ci tocmai pentru a întreţine ideea de stabilitate instituţională şi, implicit, statală. În România, azi se schimbă legea şi mâine se modifică modificarea – dacă tot reformăm, atunci s-o facem dimineaţa, la prânz şi seara. Nu de reforme bâiguite, poticnite şi negândite până la capăt are nevoie ţara, ci de o schimbare profundă în toate – mentalităţi, etică, sistem de valori, în promovarea modelelor autentice, în redescoperirea muncii ca factor definitoriu al înnoirii – şi, dacă s-ar putea, cu o ţâră de onestitate în toate. Să ne amintim cum vedeau fostele guvernări reforma în cultură: punctul 1 – „Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural.” Unde-i reforma? Din moşi-strămoşi, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului. Că în vremea noastră, legislaţia în domeniu nu se prea respectă, e de imputat chiar guvernelor, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să viabilizeze actele normative în vigoare. Punctul 2 – susţinerea diversităţii culturale. Aceeaşi întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversităţii? Nici vorbă. Punctele următoare sunt de acelaşi calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorităţi din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecţionarea profesională, promovarea valorilor, promovarea patrimoniului. Toate aceste ţinte figurau, altfel ori identic formulate, şi-n programele paşoptiştilor, şi-n cel al lui Cuza, şi pe vremea dictaturii carliste, şi-n ceauşism.

Mai departe: „promovarea unui rol activ al bibliotecii în societate”, „asigurarea sprijinului financiar pentru o prezenţă cât mai amplă a oamenilor de cultură la cele mai importante evenimente culturale” ş.a.m.d. Curat reformă! Străvechi deziderate, auzite şi răsauzite, care din totdeauna au avut susţinerea publică şi legislativă aferentă! Că subfinanţarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea şi, adesea, nepriceperea au tarat funcţionarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Ce ar trebui să susţină contrareforma (că sunt anatemizaţi „inamicii reformei”)? Jos bibliotecile? Nu mai promovaţi valorile? Distrugeţi patrimoniul? Caragiale îşi încheie schiţa „Reformă” citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă ceţoasă, neconturată şi nestructurată în profunzime. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… şi noi îs toate?