Mircea Radu IACOBAN

Nu știu dacă-i doar întâmplare că un scriitor de talia lui Daniil Harms s-a făcut cunoscut în România prin filieră ieșeană. Cea dintâi carte, „Un spectacol ratat”, a fost publicată la „Junimea” în 1982, la numai șase ani de la traducerea-revelație apărută la Bremen, care avea să-l lanseze și, în același timp, să-l consacre pe originalul scriitor rus – ori, dacă vreți, sovietic. Tot la Iași avea să apară și volumul „Mi se spunea capucin”, în traducerea lui Emil Iordache (2002). Pentru ca zilele acestea să-și înceapă drumul către librării și biblioteci alte două cărți datorate lui Harms, publicate de această dată de editura ieșeană „Alfa” – „Circul Chardame” și „Despre modul cum s-a împrăștiat un om”.

Înainte de orice alt comentariu se cuvine să remarcăm tălmăcirea impecabilă datorată lui Radu Părpăuță (una dintre cărți poartă și semnătura traducătoarei Maria Părpăuță). Cum se vede, doar edituri ieșene s-au arătat interesate, cel puțin până acum, de ciudata operă a unui suprarealist (etichetă fatalmente simplificatoare) de marcă, atât de originală, încumetându-se s-o tipărească... Scriitorul se numea Iovaciov; pseudonimul Harms vrea să sugereze un joc de semnificații între franțuzescul „charme” – farmec și englezescul „harm” – pagubă, rău, vătămare. Făr-de noroc în toate cele, Daniil Harms a părăsit minunata noastră lume în 1941, la vârsta de 37 de ani, murind de foame în cel mai deplin înțeles al cuvântului.

De-a lungul celor 900 de zile cât a fost asediat Leningradul, scriitorul s-a aflat internat la nebuni – amară soluție de protecție la care s-a recurs pentru a-l feri cât de cât de represiunile epocii (fusese arestat în 1931 și deportat în Siberia în 1932). În orașul asediat de nemți, în care se înregistrau cazuri de canibalism și se vânau cu îndârjire câini, pisici, șobolani (după război au trebuit aduse mâțe din Siberia – nu scăpase nici una!) alienații internați nu primeau nici măcar acele 125 de grame de „pâine” în care făina necernută era amestecată cu rumeguș și hârtie tocată. Îngrozitor acel an și jumătate de blocadă; cine citește literatura așezată sub genericul „Epopeea Leningradului” pur și simplu se îngrozește!

Poezia și, mai ales, proza lui Harms, consistent nutrită din absurd, practică, în deplin acord cu epoca, un soi de deconstructivism cu aparență infantilă, caligrafiind stranii și tulburătoare miniaturi cărora ai senzația că le lipsește ceva. Esențialul chiar: morala, poanta, concluzia menită să încununeze și să justifice demersul scriitoricesc. „Ei, și ce-i cu asta?”- îți vine să exclami după o lectură grăbită. Și totuși, o anume extracție morală operează subiacent tocmai prin flagranta absență a racordului logic între părțile constitutive ale întregului. O miniatură oarecum tipică: „Nu te sfătuiesc să mănânci prea mult piper. Am cunoscut un grec – călătoream împreună pe același vapor – care a mâncat o cantitate atât de înfiorătoare de piper și muștar, că o punea în mâncare fără să se uite. Săracul, stătea nopți întregi cu pantofii în mână.

-          De ce? – l-am întrebat.

-          Pentru că se temea de șobolani, iar pe vapor erau șobolani o mulțime. Și bietul a murit, până la urmă, de insomnie.”

Asta-i tot. Bine, și? Cum se vede, Harms n-are treabă cu logica, nici cu reperele ordinii lumii reale. Morala se insinuează din... însăși imposibilitatea existenței unei morale explicite: mecanismele universului funcționează netulburate, râșnesc în gol, din confruntarea cu trăirile individului rezultă doar aleatoriul, absurdul. În timpul vieții, Harms a publicat foarte puțin și aproape exclusiv literatură pentru copii. Un prieten, Iakov Druskin, a avut prevederea (nelipsită de primejdii în epocă) să-i păstreze manuscrisele. Abia în 1967, „Literaturnaia gazeta” a dat semnalul publicării lui Harms. Cum se vede, Iașiul îl cultivă cu statornicie.

P.S.

Biserica Mănăstirii Râșca se află în aceeași stare deplorabilă de decenii. De-a dreptul rușinos halul în care a ajuns ctitoria lui Rareș: atât pictura exterioară (se mai păstrează două pe latura sudică, restul s-a tencuit) cât și, mai ales, cea interioară sunt grav deteriorate, poartă urmele unor inacceptabile intervenții de „dregere” nefericită, pereții se coșcovesc... Dacă a dispărut Ceaușescu, nu mai refacem mănăstirile strămoșești din Moldova?