Mircea Radu IACOBAN

„Pe Repedea pierdută-n ceață /din salba iernii se zăresc / câțiva bănuți, ce se topesc / sub razele de dimineață. / Înspre Copou încet mă sui / călcând noroiul Sărăriei;/ măturătorii Primăriei / transportă iarna la Bahlui...”
Că nu e om să nu fi scris o poezie! Iarnă ieșeană marca Aurel Leon, cel care a reprezentat trăsătura de unire între două vârste ale gazetărieiși de la moartea căruia – rușine să ne fie! – a trecut de multișor nesărbătorit secol ce obliga la comemorare. În redacția „Cronicii vechi” am tot plănuit să-i dedicăm o pagină, dar ne-am luat cu una, cu alta, și n-a adus veacul ce-a adus momentul. Adică, uitarea. Format la şcoala gazetăriei ("Prutul", "Opinia") care azi publica ştirea, mâine, dezminţirea şi poimâine, dezminţirea dezminţirii, Leon a izbutit repede să-şi asume rigorile ziaristicii aflate sub semnul noii cenzuri, literalmente înspăimântată de spectrul informaţiei eronate ori al greşelii de tipar.

Preventiv, şi-a schimbat titlul rubricii din „Cronica” (de la "Inedite" la "Mai puţin cunoscute") şis-a apucat de... dezgropări. Aici era în largul lui! Doamne, câte văzuse, câte ştia! Cu cine dialogase! Cine-l primise în casă! Primul volum de amintiri ("Umbre") i l-am tipărit în 1970, la "Junimea", într-un tiraj relativ modest. De atunci, cu fiecare nou volum, cererea librarilor creştea semnificativ, motiv pentru care puţini sunt deţinătorii întregii serii. I-am reeditat șase volume într-unul singur (2008), dar, din păcate, în tiraj aproape confidențial: cititorul de azi pare prea puțin interesat de cele ce s-au petrecut în urbea Iașilor odată și odată. Și, conform zicerii unui „clasic”, nici nu știe ce pierde! Leon poseda marea ştiinţă de a specula amănuntul caracterologic şi a înfiripa portrete din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schiţarea convingătoare a portretului psihologic. Aveai senzaţia că-i cunoşteai de mult pe marii ieşeni ai începutului de veac; coborau din pagina severă a manualului – pur şi simplu reînviau. Nu mai erau personalităţi osificate, încătuşate în zgârcite capitole de dicţionar, ci oameni în toată puterea cuvântului. Deşi nu-i ierta, revelându-le cu nedesminţit umor cusururile, Leon îi creiona cu drag şi cu respect.

L-am crezut, mai întâi, uşor şuetard şi prea aservit devizei junimiste "anecdota primează". Fals. Un studiu doct şi doldora de subsoluri savante poate fi mai puţin relevant şi, oricum, mai plicticos decât o vorbă de duh cu surprinzătoare încărcătură caracterologică, ori o situaţie "pe muchie", aptă să depună mărturie despre neştiutele valenţe ale unei personalităţi. După "Trecute vieţide doamne şi domniţe", în care Gane izbutise recompunerea unui sfârşit de secol prin conjugarea artei portretului cu strădania istoricului împătimit, "Umbrele" lui Aurel Leon vin, pe alt plan, ca un element de continuitate. Domniţele şi prinţii lui Conu' Aurică sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Otilia Cazimir, Băncilă, Haricleea Darclé, Caragiale, Gr.T. Popa, Nutzi Acontz, Camil Petrescu, Ibrăileanu, Lesnea, Pallady, Labiş, Topârceanu, Dăncinescu, Sava, Kiriakoff, Băncilă, Coandă, Codreanu, Miluţă, Mărgărit etc., etc., etc. - peste 200. "Cafelele" lui, publicate într-un cotidian după '89, vesteau instaurarea echilibrului gazetăresc nepartizan, într-o vreme tulbure, plină de acute şi falseturi pe care, astăzi, mulţi şi le-ar vrea uitate.În urma lui Leon, ceva s-a surpat: a dispărut fireasca legătură între Iaşiul gazetăresc de odinioară şi trăirile urbei de azi. Și, cu certitudine, „conul Aurel” nu poate fi înlocuit. De nimeni. Eventual, continuat – evident, în altă cheie. Sutele de evocări ale unor personalităţi ieşene (ori “ieşenizate”, ori având semnificative tangenţe cu spiritualitatea urbei), echivalează cu o adevărată istorie “de suflet” a Iaşiului cultural şi artistic din perioada 1920-1991. Autorul şi-o prezintă astfel, într-o prefaţă: “Dacă pe fundalul acelui Iaşi, trist ca o amantă ce presimte părăsirea, cititorul va putea decupa profilul oamenilor cunoscuţi de mine, întregind personalitatea lor artistică, înseamnă că n-am cheltuit cerneala în zadar. Prea mi-au fost respectuos dragi aceşti oameni despre care povestesc, ca să nu-i doresc mereu şi aievea în memoria generaţiilor noi.”