Mircea Radu IACOBAN

De mai bine de 20 de ani nu m-am mai abătut pe la mănăstirea Neamț, „Ierusalimul ortodoxiei române”. Când ai de trecut munții spre a ajunge în Transilvania, un ocol de 12 km, plus răgazul vizitării, presupun însemnată întârziere. Așa se face că n-am găsit prilej pentru un popas decât iarna asta, când însoțeam un oaspete din Germania. Nu se putea să nu-i arăt strania gropniță din afara zidului mănăstirii, unde, în trei rânduri de dulapuri-vitrină, se rânduiesc osemintele a peste 500 de monahi. Pe craniile multora sunt caligrafiate, fie pe bilețele lipite, fie direct pe hârcă, numele pământeanului răposat în mănăstire și dezgropat după trecerea ritualicilor șapte ani. Este cel mai mare și mai impresionant osuar din țară, iar „vedeta” macabrei expoziții a constituit-o din totdeauna craniul cu delicată alcătuire pe fruntea căruia scria „Calypso” (avea și o inscripție lămuritoare alăturată). Îl caut, să i-l arăt oaspetelui. Nu-i la locul știut, dar nici în alt sertar cu oseminte: craniul grecoaicei, cu dințișori mărunței păstrați perfect și cu orbitele frumos rotunjite, din care vor fi licărit ochii mari și negri cântați de Pușkin, a dispărut! Întreb în dreapta, întreb în stânga și aflu:

-         Calypso? L-or furat la revoluție!

Poftim act revoluționar! Care să fi fost mobilul raptului? Două ipoteze: fie vreun neam prost, văzându-l atât de gingaș-deosebit de restul hârcilor rânjite, l-a sfeterisit ca să-l așeze pe post de presse-papier, ori de sperietoare la Halloween, fie dimpotrivă, un știutor al poveștii lui Calypso l-a furat, spre a-l păstra cu evlavia cuvenită pentru ceea ce craniul grecoaicei amintește celor avizați. La gropniță n-a existat niciodată paznic și, până în decembrie 1989, nu s-a clintit nici un oscior. Sunt sigur că nici monahii, nici localnicii nu-s autorii hoțomăniei, ci vreunul dintre vizitatorii veniți în pelerinaj „creștinesc” la Neamț. Oricum, tigva bietei Calypso nu figura în vreun inventar cu obiecte de patrimoniu, deși pentru istoria literaturii ruse (și române) valorează mai mult decât alte relicve considerate de interes muzeistic. De va fi regăsit vreodată, n-ar mai trebui așezat în osuar, unde oricine îl poate lesne „reloca” într-o sacoșă ori rucsac...

Legenda (legendă o fi?) spune că în noiembrie 1824, un tinerel orfan se afla la poarta mănăstirii, cerând încuviințare să se călugărească. A fost rânduit spre ascultare la un bătrân sihastru răzlețit în munți. La moartea tânărului, i s-a descoperit un înscris sub veșminte: „Greșit-am, Doamne! Miluiește și iartă pe păcătoasa Calypso!” Ea i-ar fi inspirat lui Pușkin vestitul poem „Șalul negru”. În timpul Eteriei, Calypso s-a refugiat, asemenea multor altor familii din Grecia, în ținuturile Basarabiei. Acolo se afla, în exil, Pușkin. Mare cuceritor, poetul a făcut ravagii printre basarabence, izbutind până și performanța de a seduce, concomitent, trei surori din familia generalului Raevski! Iar biografii i-au numărat lui Pușkin, la Chișinău, nu mai puțin de 113 amoruri vinovate! (Nu-i chiar de speriat: poetul român Ion Vinea afirma că are la activ peste... 10.000!) Una dintre cele seduse, prințesa Volkanskaia, află scuze, dacă nu cumva îi găsește lui Pușkin chiar merite: „Poet fiind, a simțit o datorie de onoare să fie îndrăgostit de toate femeile frumoase și tinere pe care le întâlnea”. Deși s-a răs-dedulcit la basarabence, Pușkin, cu superioritatea calpă a exilatului „în pustie”, declară că se simte, la Chișinău, „ca un leu printre maimuțe”, iar răpirea Basarabiei din 1812 o aplaudă plusând: „Dunărea trebuie să devină reala frontieră dintre Rusia și Turcia”... Dar, desigur, nu de asta îl respectăm noi, ci pentru creația poetică de excepție, în care „Șalul negru” strălucește de departe. L-a tradus excelent George Lesnea și, câteodată, ceda rugăminților noastre, recitându-l cu har și patimă. Iar Pușkin, acest „Byron al Rusiei”, avea s-o sfârșească tot din pricina crailâcului – împușcat de încornoratul Dantes într-un duel. Circulă și alte variante privind geneza „Șalului negru”, însă, oricum, năvalnicul amor Calypso-Pușkin nu-l contestă nimeni. Este episodul tulburător din veacul XIX despre care amintea craniul din gropnița de la mănăstirea Neamț.

Furat... la revoluție!