Mircea Radu IACOBAN

Nu mă număr printre fanii presei de limbă engleză, pentru simplul motiv că generația mea, îndopată cu rusă și franceză, a descoperit (prea) târziu limba lui Shakespeare. Totuși, marile repere ale gazetăriei de peste ocean și-au păstrat totdeauna loc de frunte într-o ierarhie de uz personal (în care n-aș crede că am putea accede competitiv vreodată). Cine și cum să concureze o revistă ca Newsweek, care, în anii ̓60, se tipărea în trei milioane de exemplare? Și iată că am primit ultimul (adică, cel de pe urmă) număr al revistei tipărit pe hârtie; urmează trecerea definitivă pe net. Este datat 31 decembrie 2012 și pe copertă afișează poza imobilului redacției – unul dintre cei mai importanți zgârie-nori din Manhattan. Aparent, totul în destinele revistei respira temeinicie, putere, influență, viață făr-de moarte.

Sunt, oare, întru totul semnificative cele petrecute în cazul Newsweek și permit generalizări în proiectarea viitorului presei tipărite? Și da, și nu. În anii ̓ 60, tipăream revista Cronica în 12.000 de exemplare; acum, urmașa, Cronica Veche, o tragem în 500. Nu-i vorbă că și experiența românească deține o performanță oarecum similară tirajelor americane (evident, păstrând proporțiile cuvenite): publicațiile lui Cristoiu din anii ̓̓60-̓70, care atingeau tiraje de sute de mii ex. – cifră niciodată înregistrată vreodată la noi până atunci și, cu siguranță, nici în viitor. Numai că Newsweek înregistra maximum de tiraj angajându-se într-o campanie de susținere a libertăților civile, în vreme ce gazetele lui Cristoiu & comp. prosperau anunțând nașterea puilor de găină vii, debarcări ale extratereștrilor în Vrancea, făcându-l tătic pe Eminescu și serializând „demascări” cu falnica vitejie de după război.

Este de înțeles de ce o astfel de gazetărie n-avea sorți de menținere către zenitul interesului public decât într-o perioadă confuză și imatură politicește – dar Newsweek? În 2010, revista-monument înființată în 1933, care tipărise până la acea dată 4.140 de numere, traversând 13 schimbări ale administrației americane, a fost vândută pe... 1 $. Acum, iat-o doar pe internet. Nu citesc presa pe monitor decât la nevoie, altfel, continui să cumpăr gazete. Pe cele locale în primul rând. Ediția pe net are o anume uscăciune, nu-i niciodată la fel de percutantă și relevantă precum cea de pe pagina tipărită, tehnoredactată cu schepsis, cu gradarea poziționării în pagină funcție de cota interesului prezumat. Net-ul uniformizează și aplatizează, iar unele publicații („din respect pentru cumpărătorii ediției tipărite” – cum precizează Gazeta Sporturilor) nici nu publică, în ediția electronică, anumite materiale „de vârf”.

Smartfonul meu, nu numaidecât foarte performant, îmi oferă instantaneu, oriunde, oricând, știrile cele mai proaspete, așa că edițiile de pe net sunt și ele concurate, mai ales că industria de profil anunță noi și spectaculoase evoluții ale telefoniei mobile. Ăsta să fie „mersul lumii”, implacabil și de neevitat? S-a zis, cândva, că teatrul va fi ucis de cinematograf. N-a fost ucis, doar, evident, șubrezit. Televiziunea, la rându-i, urma să omoare cinematograful. Și aici s-ar putea vorbi tot de o șubrezire, adevărat, mai consistentă. Internetul va desființa presa scrisă? Am mari îndoieli. Deocamdată, este privit ca un refugiu comod pentru gazetele cu acute probleme financiare, un soi de intrare în insolvență. Când pot s-o facă, revin în tipografie – vezi cazul revistei Clipa.

Prin 1946, când nu se mai găsea hârtie pentru tipografii, gazetarul vasluian Valer Mitru și-a mutat cotidianul în stradă: un slujbaș al primăriei aduna cetățenii bătând darabana, iar redactorul, cocoțat pe-o ladă, dădea citire știrilor zilei. Fiindcă atunci nu exista soluția trecerii pe net... Evoluțiile în ansamblul societății sunt contradictorii. În vreme ce CFR-ul renunță la liniile locale, menținând trenurile de lung parcurs, TAROM-ul procedează invers, suprimând destinațiile îndepărtate (Beijing, New York, Bangkok) și limitându-se la Europa. Amândouă soluțiile, total opuse, invocă același motiv: economiile. Mecanismele pieții sunt complicate și, cum se vede, duc la soluții contradictorii. Opinia mea este că presa tipărită are mai puține șanse de menținere la nivel central și mult mai multe în plan local. Cetățeanul are pe internet toate știrile de interes național, dar nu și anchetele, reportajele, interviurile, anunțurile locale – iar publicitatea trebuie s-o menții în fața ochilor, pentru a reveni și compara ofertele. Posibil ca regionalizarea să modifice într-o anume măsură peisajul gazetăresc zonal, dar, oricum, nimic altceva nu va putea prelua până la capăt atribuțiile ce alcătuiesc mandatul presei locale. Om trăi și om vedea.