Mircea Radu IACOBAN

De ce nu? Săptămâna trecută, Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus oficial pentru Premiul Nobel pe scriitorul Paul Goma – ceea ce reprezintă o mișcare inteligentă a președintelui Arcadie Suceveanu. Goma are, cel puțin teoretic, datele apte să-i susțină candidatura la râvnitul premiu. Puțină lume știe că nu numai valoarea literară în sine este în măsură să sensibilizeze Juriul Academiei suedeze: motivația inițial formulată de inventatorul dinamitei pretinde ca autorul să fi produs „cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistă”. Cuvântul suedez „idealisk” se poate traduce și prin „idealist”, și prin „ideal” – oricum, se sugerează o condiționare dincolo de literatura propriu-zisă.

Nu-i recunoscută oficial, dar simpla parcurgere a listei laureaților (din care lipsesc Cehov, Ibsen, Joyce, Kafka, Malraux, Orwell, Proust, L.N. Tolstoi ș.m.a.) arată că opera se cuvine musai susținută cu argumentul biografiei (ceea ce, în paranteză fie spus, explică și unele premieri mai mult decât discutabile). Argument pe care Goma îl are. Dacă propunerea Chișinăului se va concretiza, România primește o palmă: nu știe să-și prețuiască, să-și susțină și să-și promoveze valorile. „Nobelizații” noștri sunt prezentați în dicționare ca aparținând fie științei americane (G.E. Palade), fie culturii germane (Herta Müller). Goma, fără cetățenie română și propus de un for al Republicii Moldova, s-ar înscrie pe aceeași listă (scurtă!) a laureaților de alții văzuți, dar de țara lor, nu.

Sigur, Goma nu-i un personaj comod. Pe internet încă mai este postat autointerviul în opt episoade filmat în 2011, care conține mărturisiri narate în spiritul său inconfundabil: detaşat, cu autoironie, neiertând pe nimeni. Cum am mai scris şi cu alte prilejuri, îl consider pe Goma nu numai un scriitor român important, de departe cel mai în măsură să evoce veridic şi avizat avatarurile oropsitului „spaţiu interriveran”, ci şi disidentul cu adevărat autentic, născut iar nu făcut, poate chiar cel mai îndreptăţit să poarte respectivul titlu dintre concetăţenii noştri. În momentul de faţă, cum se ştie, este tratat cât se poate de... româneşte: cu chiu cu vai va fi fost reprimit în Uniunea Scriitorilor (câtă vreme i s-a acordat o îndemnizație de merit), dar nu i se redă cetăţenia abuziv retrasă în trecutul regim. Mai mult, numele lui figurează pe lista neagră cu circulaţie subterană a interzişilor „de facto”. Din două pricini. Prima „a jignit constant scriitorimea română”, scriind deloc măgulitor despre cei aflaţi pe primele locuri în box-office-ul momentului. A doua acuză este pe atât de gravă, pe atât de paradoxală, câtă vreme Goma, căsătorit cu o evreică şi tată de copil evreu, este învinuit de... antisemitism. Nu-i vorbă, poate că şi el exagerează cu inflexibilitatea.

Sunt sigur că, de-ar solicita reacordarea cetăţeniei, statul român s-ar grăbi să i-o restituie. Are dreptate când pretinde să i se dea aşa cum i s-a luat, adică fără s-o ceară, numai că o cerere formală trebuie, totuşi, să existe, altfel ne-am putea trezi peste noapte cetăţeni ai Libiei ori Hondurasului.

Goma preferă să-şi păstreze în continuare statutul de apatrid. Memorialistica lui Goma şifonează imagini consacrate şi definitiv validate ca atare. În opinia lui, Cioran este „Unul dintre cei mai fricoşi oameni pe care i-am întâlnit. Laş. Nu vorbea româneşte cu românii din Franţa”. Al. Paleologu, „filfizonul”, considerat prieten al familiei Goma, odată venit ambasador în Franţa a uitat numărul de telefon al amicului disident şi nu l-a mai sunat decât... la plecarea din post. George Ivaşcu n-a fost altceva decât „un ordinar turnător”, iar rafala de vituperări îi menţine constant în colimator pe (desigur!) Manolescu, Mircea Martin, Dan Petrescu, Pintilie, Buduca, Blandiana, Groşan, Marta Petreu, Liiceanu, Denisa Comănescu, Pleşu, Dan C. Mihăilescu, George Banu ş.m.a.

Cu nici un chip n-aş zice că postata literară românească este populată doar de îngerași, dar parcă viziunea lui Goma e prea de tot neagră! Rămâne de discutat dacă posomorala viziunii este rezultatul izolării ce i-a fost impusă, al minimalizării programatice şi al tratamentului punitiv întreţinut de două-trei publicaţii în care-i constant gratulat cu amabilităţi de genul „turnător, denigrator, provocator”, ori, cine ştie, provine din umorile unui sindrom persecutor - posibil, dobândit. Înclin mai degrabă să cred că Paul Goma este regretabil izolat şi menţinut în condiţia apatridului culpabil de les-literatură română; atât antecedentele militantismului de curaj, cât şi valoarea reală a scrierilor sale i-ar da dreptul la acordarea înţelegerii şi preţuirii realmente meritate.

Iată-l propus (cu șanse!) la Premiul Nobel. S-ar putea ca mai târziu (adică, prea târziu) să ne fie jenă de modul în care l-am tratat!