Mircea Radu IACOBAN

Gazeta Sporturilor publică o pagină intitulată „Poveștile de la FOTBAL MINUT CU MINUT”. Reîntâlnesc nume și întâmplări petrecute în alt veac și-ntr-o altă epocă (i se spunea „de aur”!) și-i aproape obligatoriu să dai ceva tribut rememorărilor sentimental-nostalgice – cu atât mai mult cu cât făptura multor dintre cei evocați s-a mistuit precum vocile noastre în eter. Pentru mine, 2012 a fost an aniversar, împlinindu-se exact jumătate de veac de la prima intrare într-o cabină de emisie. Era, pe atunci, o frică paralizantă și de cuvântul tipărit, și de cel pus în undă, numai că, în cazul Radioului, cenzura avea mâinile legate: cum să întoarcă vorba slobozită de crainic? Imposibil! Funcționa un așa-zis serviciu post-control, care analiza minuțios erorile de lectură, virgulele anapoda, corectitudinea accentelor, proprietatea termenilor (cât de util ar fi și azi un astfel de serviciu: ar mai tempera stricăciunile de limbă promovate inclusiv de radio, instituție cu putere de normare într-ale limbii de șapte ori mai mare decât toate dicționarele Academiei!).

Altfel, întreaga responsabilitate apăsa asupra crainicului. Trecând atâția ani, firește, amintirile se încețoșează, contururile se mai șterg, iar listele de nume atestă știrbituri. „Brigada legendară” de la „Fotbal minut cu minut” nu avea chiar componența prezentată în Gazeta Sporturilor. Lipsesc nume importante (Ilisei, de pildă), prisosesc altele. Eftimie Ionescu (îmi amintesc că „Mache”, venit pe cont propriu la meciul Internazionale Milano-Dinamo București, a dormit trei nopți în cada de baie a camerei mele de la hotelul milanez...), Radu Urziceanu, dar și (mai ales) Ion Chirilă nu participau la transmisiile propriu-zise, ci asigurau „anexele” – adică, prefețe și comentarii preînregistrate. N-a existat o școală de crăinicie sportivă, dar o școlire ca atare trebuia cumva să se facă, fie și la locul de muncă. Am fost îndrumat cu răbdare (chiar prea multă uneori, fiindcă un puști de 20 și ceva de ani făcea destule boroboațe) de Ion Ghițulescu.

La rându-mi, am găzduit în transmisiile mele cele dintâi ieșiri publice ale lui Sebastian Domozină și Grigore Ilisei. Mai toate stadioanele n-aveau cabine de transmisie. Nici în străinătate – am transmis de la Ankara un meci oficial al Naționalei așezat literalmente în mijlocul tribunei, înconjurat de turcaleți vehemenți și gălăgioși. Radioul și Televiziunea fiind aceeași instituție, eram solicitați să comentăm meciuri și la tv. Nici pomeneală să se apeleze vreodată la prestația din studio. M-am dus tocmai la Moscova pentru a transmite un oarecare meci amical televizat URSS-Austria. Doar în cazuri extreme (nu ieșea la vreme viza crainicului – de regulă, viza noastră, românească) se apela la comentariul din studio. Și asta... mascat: Buhoiu a trebuit să comenteze de la București un meci disputat la Sofia și parcă-l aud cum spunea că simte răsuflarea proaspătă a Vitoșei...

Cam așa s-a întâmplat și-n cazul meciului de tristă amintire pe care l-am transmis în 1967 de la Zürich, Elveția-România 7-1. Internele n-au dat la timp viza trimisului Televiziunii, așa că telespectatorii au văzut jocul cu sonorul de la radio. De tristă transmisie am avut parte, dar cu audiență... maximă!! Tot timpul, șefii ne atrăgeau atenția că n-avem altă misie decât să arătăm strict ce se petrece pe teren. Nimic în plus. Traducerea indicației: ca să n-avem probleme, rezumați-vă la „Vasile pasează lui Gheorghe”, nici o incursiune dincolo de geometria fazei, nici un acces la metaforă! În răspăr puștesc (nu vorbeam de boroboațe?) mi-am permis să întrerup ditamai transmisia de pe opt stadioane pentru a anunța că, la Iași, este... un magnific apus de soare. Altă dată mi-am pierdut vocea taman când urma să se bată un penalti. Nu emiteam decât niște gâjâieli seci, a trebuit să-i fac semn tehnicianului să strige el „gol!” (și a ieșit scandal: bietul, nu era autorizat să iasă pe post!). După o transmisie de la Craiova, la capătul căreia vulcanicul public oltean părea decis să-l linșeze și pe arbitrul bulgar, și pe crainicul reporter, am fost scoși din stadion cu mașina Salvării, duși la aeroport și expediați la București cu un mărunțel avion sanitar. Am călătorit întins pe targă... Ori întâmplarea de la Timișoara... de la Zagreb... de la Berlin... Câte n-ar fi de povestit?

Au trecut 50 de ani. Aproape o viață de om. De n-aș fi păstrat fotografiile din care se ițește un puști filiform (Călinescu, privindu-și pozele din tinerețe: „Ce-i cu voi, băiețași, cu ce drept purtați numele meu?”), aș putea crede c-am visat...