Mircea Radu IACOBAN

Ziua Culturii Naționale, adică ziua nașterii lui Eminescu, ne-a cadorisit cu o nouă carte a lui Nicolae Georgescu: „Boala și moartea lui Eminescu”. Încă n-am găsit-o în librării, dar au apărut comentarii, inclusiv mărturii ale autorului, ce demonstrează clar că inventatorul asasinării lui Eminescu nu se lasă și-o ține morțiș pe-a lui: poetul a fost ucis printr-un complot instrumentat de-o mafie politică păstorită de... Maiorescu! Demersul pare frumos motivat: „Perseverez în această rătăcire de program atras de o singură cauză: aceea a documentelor ca documente, care, odată așternute pe hârtie și înregistrate, încetează și ele de-a fi înscrisuri. La fel o amintire a cuiva despre cineva: odată devenită publică și comentată, ea nu mai este doar literatură, are și o altă viață – atât ca referențial, cât și ca document în sine.” Absolut de acord cu „rătăcirea de program”, de acord cu cauza „documentelor ca documente”, dar mai greu de acceptat speculația că, odată așternute pe hârtie, documentele „încetează de a fi înscrisuri”. Și ce devin? O materie laxă, răsinterpetabilă, pe care o modelăm „personalizând-o”?

Ciudat cât de repede prind teoriile catastrofice, de la Apocalipsă la asasinarea scriitorilor Eminescu, Goga, Labiș, Preda („și nici eu nu mă simt prea bine”...). Lumea e avidă de răsturnări spectaculoase, de scandal, de mituri târâte în derizoriu, de tot ce poate contrazice ierarhii bătute-n cuie. Nu contează că argumentația e încropită „din cuțite și pahară”, că taman documentul (ori fetișizat, ori relativizat) nu oferă decât iluzoriu sprijin, că sumedenie de capete luminate într-ale istoriei literare declară drept „basnă” teoria asasinatului politic – rămâne cum am vorbit în tren: pe Eminescu l-a ucis Maiorescu!

În trei cărți ale mele („Printre cărți” vol. I și vol. II, „Căminarul”) am consacrat capitole întregi demontării teoriei complotului ucigaș, așa că nu mai revin cu contraargumentări punctuale. De altfel, nici Georgescu nu mai pare atât de ferm în susținerea asasinatului comandat. Odată încearcă să deslușească „misterul” morții poetului prin prisma complotului politic, a doua oară îmbrățișează teza uciderii poetului „de către alt nebun”, propunând și o identificare exactă (știută, de altfel). Contradicția este flagrantă și de-a dreptul inexplicabilă. Dacă motorul crimei a fost de natură politică, atent și îndelung orchestrat (vreme de cinci-şase ani, medici de specialitate din spitale românești și străine le-ar fi declarat pe Eminescu nebun... fără să fie!), ce soi de finalitate ar fi avut un astfel de complot dacă lovitura fatală avea să i-o aplice „un alt nebun”? Un iresponsabil, deci; în cârca lui n-au cum fi așezate premeditări și determinări politicianiste malefice. Nu există nici o probă cât de cât convingătoare și demnă de luat în seamă de vreo instanță – doar prezumții, acte lipsă (interpretate ca... probă!), speculații și supoziții în marginea ridicolului.

S-ar putea să urmeze vestea asasinării lui Creangă. N-are certificat de naștere, ceea ce dovedește (!) că și-a însușit fraudulos o nouă identitate. Este de crezut că utiliza pomelnicele de la Golia pentru a alcătui liste de moldoveni răposați necesare spionajului rus, interesat de achiziția sufletelor moarte. Decesul lui Creangă în noaptea Anului Nou a avut caracter ritualic – de altfel, spionul devenise inutil de vreme ce-și făcea veacul în butoiul de la Bojdeucă. Ivan Turbincă este un text codat și, dacă-l citește rebusistic Georgescu, rezultă informații privind numărul iepelor din grajdul cavaleriștilor de la Fălciu (vă reamintesc: într-o altă carte a aceluiași autor, sunt considerate cifrate răspunsurile aiuristice ale poetului la interviul din iunie 1899, deoarece „cifra 48 se repetă de şase ori pe prima diagonală a încrucișării”, iar pe a doua „ies frumoasele sume 32+16+16, adică 16x4=64.” Limpede, nu?

O revistă care se vrea serioasă, „Contemporanul”, a publicat încă din 2009 un supliment intitulat „120 de ani de la asasinarea lui Eminescu”! O carte ceva mai nouă, a lui Negoiță Irimie, susține de astă dată uciderea lui Labiș cu argumentul că poetul de la Mălini (în stare de avansată ebrietate) a fost aruncat sub tramvai de un securist. Argumente: ar fi fost zărită o umbră proiectată din spate, iar tramvaiele, de regulă, se retrăgeau la depou cu o oră înainte. Vagonul cu pricina se afla pe șine special ca să-l măcelărească pe Labiș.

Hai să fim serioși!