Mircea Radu IACOBAN

Colonelul în rezervă Dorel Pietrăreanu pune în circulație, prin internet, un consistent grupaj foto (39 de imagini) ilustrând campania din vara anului 1919, când „Armata română a eliberat Ungaria de regimul bolșevic al lui Bela Kun”. Iată-i pe regele Ferdinand și regina Maria întâmpinați cu pâine și sare de notabilitățile din Bekecsaba (primarul cu nelipsitul „țilindru” al epocii); primiri asemănătoare la Carei și „Oradea Mare”. Regina trece în revistă trupele Diviziei a 2-a de Vânători, ocrotită de o... umbreluță de soare. Decorări în plin câmp. Soli maghiari cu steag alb la Szolnok. Forțarea Tisei. Defilarea trupelor române în centrul Budapestei. Regele n-a acceptat ca tricolorul românesc să fie arborat pe clădirea Parlamentului budapestan, menajând susceptibilități. Mai puțin diplomat, sergentul Iordan, „un oltean zărghit”, așează deasupra drapelului maghiar o opincă găurită...

Perindarea imaginilor este însoțită, pe coloana sonoră, de vocea lui Tudor Gheorghe: „Aceasta este țara mea / Și neamul meu cel românesc”. Și aici o neplăcută surpriză: cum-necum, legătura pare ruptă. Ceea ce se vede zici că-i din alt film. Acesta să fie „neamul meu cel românesc”? Cine-s? Știm mai multe despre Ștefan cel Mare și despre campania din 1877 decât despre un război românesc din veacul XX! Generația mea n-a auzit, în școală, de regele Ferdinand. Generațiile de acum (iertare dacă greșesc prea tare) nu prea au habar despre războiul care a ținut nouă luni, s-a soldat cu 69 de ofițeri și 3.601 soldați morți, încheindu-se cu o prețioasă victorie românească... uitată. „Neamul meu cel românesc”, figurat de chipul ostașului încălțat cu opinci (doar la defilări primea încălțări mai acătării), cu uniforme ajunse „covor de petice”, înarmat cu pușcoace rămase de la asediul Plevnei, este greu de recunoscut în tulburătoarele imagini sepia. Fiindcă filmul pare rupt.

Investigările istoriei noastre recente urmăresc piste mai profitabile afirmării în plan public și publicistic, așa că ne uităm la bunicii și străbunicii noștri ca la niște rubedenii scăpătate parașutate de peste vreun ocean. Cine să mai știe câte ceva despre republica sovietelor maghiară a lui Bela Kun (personaj ce și-a găsit sfârșitul meritat: după ce l-a folosit în elita Kominternului, Stalin l-a împușcat ca... troțkist!) și despre atacul maghiar menit să (re)cucerească Ardealul? Iată-i, într-o poză-instantaneu, pe Ferdinand, Maniu și Prezan. Alt mare uitat! Nu numai Antonescu a avut, la români, rangul de mareșal, ci și acest Prezan, al cărui mormânt din satul vasluian Schinetea era, prin 1970, loc de azvârlit gunoaiele comunale. Schinetea se afla la hotarul Circumscripției Țibănești, așa că am trecut pe același „bilet” intervenția pentru refacerea criptei lui Prezan cu o a doua, privitoare la mausoleul lui P.P. Carp de la Țibănești, ajuns ruină și devenit closet public.

Până ce lucrurile aveau să se remedieze cumva, am avut parte, la „foruri”, de aceeași întrebare: „Cine-i Prezan ăsta?” De P.P. Carp se mai auzise, dar despre mareșalul aflat la comanda Marelui Cartier General în bătăliile de la „Porțile Moldovei”, mai deloc. Explicabil, atunci. Dar și acum? Cariera militară a mareșalului a început cu un eșec (grupul de armate „Prezan” a trebuit să abandoneze Bucureștiul în noiembrie 1916), a continuat cu un mare succes în apărare (victoriile de la Mărăști, Mărășești, Oituz), cu o acțiune de răsunet (el a conceput și dirijat trecerea trupelor române peste Prut în 1918), cu eliberarea unor teritorii românești dincoace și dincolo de Carpați, spre a culmina cu defilarea trupelor române la Budapesta (4 august 1919). Deși, în mod firesc, mareșalul s-ar fi cuvenit să primească parada militară de pe bulevardul Andrassy, și se afla în zonă, i-a lăsat cu generozitate această cinste generalului care a condus direct asediul: „Nu vreau să umbresc nici gloria coroanei și nici să iau din aureola lui Mărdărescu. Eu mă duc, el rămâne.” Membru de onoare al Academiei Române, Prezan s-a retras la conacul din Schinetea, unde a răposat în 1943. Am cunoscut un localnic ce-și mai amintea convoiul de trăsuri care i-a adus, la funeralii, de la halta azi numită „Prezan”, pe regele Mihai, pe Antonescu, câțiva miniștri, alte numeroase personalități politice și culturale.

 Pamfil Șeicaru îl vedea pe Prezan, în necrologul publicat de Curentul, ca „generalul unității naționale”. Mareșalul n-ar trebui uitat.