Mircea Radu IACOBAN

Tare ne mai lipsește măsura! În toate cele – dar mai ales în reacțiile publice la provocările imediate ale actualității. Moare Sergiu Nicolaescu. C.T. Popescu îl declară aproape... un zero absolut, televiziunile îi consacră nesfârșite ceasuri de emisie, mai multe decât în cazul oricărui deces „cultural” de până acum, iar vocea străzii, cu ecou pe bloguri, îl consideră genial. Flagrantă lipsă a măsurii, și de o parte, și de cealaltă! Măsură pe care Aristotel o definea ca spațiul de mijloc dintre „prea puțin” și „prea mult”.

Dacă mi se îngăduie, eu unul aș zice că Nicolaescu a fost cel mai mare făcător de filme al românilor, că a avut reale merite de animator, organizator și catalizator dâmbovițean al fenomenului, că a izbutit ample reconstituiri de uz (și cu iz) didactic, necesare și atunci, și acum, că n-a excelat prin subtilitate, ci a mizat pe argumentele amplorii în cadru și directeții declarative; oricum, un anume loc și rol onorabil în istoria cinematografiei naționale le deține cu legitimă autoritate. Numai că la noi se merge pe „ori, ori!”: alb sau negru, nuanțe nu ținem!

Dezechilibrată, în cazul funeraliilor lui Nicolaescu, și reacția Patriarhiei. Mai întâi, se cuvenea să aibă înțelepciunea de a tăcea. Și în al doilea rând, să nu avanseze familiei propuneri jignitoare de tipul „noi preluăm cheltuielile înmormântării, renunțați la cremațiune”. Și catolicii, și ortodocșii au același Dumnezeu; greu de crezut că pentru unii Domnul acceptă incinerarea, iar pentru alții o aseamănă cu păcatul sinuciderii. Absurd! Strada n-a voit în ruptul capului să renunțe la plăcerea de a iscodi chipul mortului – ancestrală curiozitate țățească! – și a huiduit, fapt fără precedent și culme a excesului. A lipsei de măsură, adică. Cum spuneam, specialitate românească: scoatem carul dintr-un șanț, ca să-l prăvălim în celălalt.

Cel mai elocvent argument: tratamentul rezervat memoriei lui Eminescu. Necesara scoatere a „poetului nepereche” de sub zodia festivismelor calpe s-a preschimbat într-o campanie dușmănoasă și, pe alocuri, tâmpă, de minimalizare până la absolută negare a unei opere românești de anvergură europeană. Și, culmea, președintele Constantinescu avea să-l decoreze cu Medalia „Eminescu”... până și pe cel care declarase că „Eminescu nu-mi spune nimic”! În acest caz își află exactă aplicare teoria esteticianului german Nicolai Hartman, care vedea măsura reprezentată pe verticală, între exces și absență, rămasă pe orizontală. Lipsită de măsură a fost și așa-zisa condamnare a comunismului, susținută teoretic tocmai de cel care, mai înainte, declarase comunismul „viitorul luminos al omenirii” (vezi articolele lui Tismăneanu în Dicționarul Filosofic din 1971). Nimic mai făr-de-rost decât să condamni o utopie!

Recomandarea Consiliului Europei, intens prezentată ca argument al demersului, chiar respinsă la vot, tot ar fi însemnat ceva. Numai că nicăieri în textul respectivului proiect de Recomandare nu se vorbește despre condamnarea Comunismului, ci de condamnarea... regimurilor comuniste, ceea ce-i, desigur, altceva. Dacă n-ar fi sărit calul, ar fi păstrat măsura și s-ar fi referit la regimurile Dej-Ceaușescu, documentul n-ar mai fi fost ofensator pentru miliardul de chinezi ce-și permit să arboreze steagul roșu în pofida... condamnării Bucureștiului...

Într-un acces de avânt romantic, Paler declara că „adevărata măsură a omului ar trebui să fie lipsa de măsură” (adică, dorință fără măsură, îndrăzneală fără măsură etc. – aici speculându-se în preajma noțiunii de cutezanță, care ar presupune alți parametri ai abordării filosofice). Practica lipsei de măsură (în toate) o pune cel mai bine în evidență internetul. Blogurile colcăie de aprecieri diametral opuse la adresa aceluiași fenomen – fapt ce poate fi considerat, până în momentul în care apar imprecațiile suburbane, mai mult sau mai puțin firesc. Asta, dacă radicalitatea poziției ar fi cât de cât argumentată. Din păcate, „argumentul” cel mai des utilizat este „ba, pe-a mă-tii!”, preopinentul fiind imediat onorat fie cu epitetul disprețuitor „băsist!”, fie cu acuza banalizată ”comunisto-securist!” Cale de mijloc pare a nu exista!

Și nu cred că-i bine să uităm spusele lui Eschil „Zeii dau izbândă la tot ce-i moderat”.