Mircea Radu IACOBAN

Concert de Anul Nou la Filarmonica din Viena: nu știu dacă doamnele au purtat bijuteriile de anul trecut, dar, în pofida strălucirii de suprafață, se pot desluși ceva semne ale crizei – de la economicoasele aranjamente florale (cândva luxuriante) și „subțirimea” momentelor coregrafice, până la lipsa de nerv a interpretării „Marșului lui Radetzki”, toate sugerând un déjà vu ceva mai ostenit. De remarcat însă faptul că programul a cuprins și piese cvasinecunoscute. Nu formidabile, dar, oricum, demne de adus în atenția generală. De altfel, bogatul „tezaur Joseph Strauss” înmănunchiază circa 300 de compoziții – iată, parte din ele, scoase la lumină.

Și românul Ion Ivanovici a compus peste 350 de valsuri, polci, cadriluri, marșuri. Nu le mai cântă nimeni – ne mulțumim cu „Valurile Dunării” și-atât (piesă care, în repetate rânduri, a fost atribuită lui Strauss-fiul!). Oare ce s-ar fi întâmplat dacă familia Strauss se năștea în România? Critica noastră elitistă ar fi strâmbat din nas: piese de dans, marșuri? Astea să le cânte orchestrele și fanfarele din parcuri, când se plimbă răcanii în permisie și servitoarele învoite. Noi rămânem cu ochii pe „Oedip” – operă care, iertată fie-mi franchețea, n-a ținut afișul nicăieri în lume, chiar când regia o semna Andrei Șerban. Dar, desigur, una-i una, alta-i alta, poate-i prea devreme pentru „Oedip”. Oricum, imposibil de imaginat, la noi, un concert-festival „di granda” dedicat lui Ivanovici, așa cum vienezii procedează de atâția ani cu muzica celor doi Strauss. Cât despre cercetarea și valorificarea restului de 349 de compoziții, între care serenade, romanțe, piese în stil popular, cine și de ce s-o facă?

„Valurile Dunării” a fost și este  mai prețuit în străinătate decât acasă. Cum (probabil) se știe, la marea Expozilie Universală de la Paris (1889), exigentul concurs de creație muzicală (cu 117 competitori din toată lumea), menit să decidă asupra piesei care va reprezenta Expoziția, a acordat râvnitul titlu „Valurilor Dunării”, compoziție reorchestrată de Waldteufel, autorul „Estudiantinei”. Bănățeanul Ivanovici, care a fost școlit muzical la Iași, a trăit la Galați și a murit la București în primul an al veacului XX, a ajuns repede bine-cunoscut peste ocean. Marlene Dietrich cânta la pian „Valurile Dunării” într-un film de mare succes al anilor ´30, în alte șase lungmetraje valsul este inclus cu generozitate în coloana sonoră, mari case de discuri îl editează și-l reeditează, iar în top-urile din 1947, „Valurile Dunării” rămâne, fapt fără precedent, 14 săptămâni pe podium.

În același timp se va petrece un fenomen ciudat, cu reverberații până în zilele noastre. Versurile inițiale ale valsului aparțin poetului (minor) Carol Scrob. Linia melodică în sine a părut ofertantă și pentru alte exprimări poeticești, cu tematici complet diferite de orizonul dunărean, unde „Gândul te poartă alene pe val / Ca pe o floare de nuferi pe mal”. Americanii Johnson și Chaplin au înregistrat-o pe disc în 1946 cu titlul „Cântec aniversar”. Sumedenie de alte versiuni interpretative datorate lui Bing Crosby, Andy Williams, Frank Sinatra ș.a. utilizează texte „adaptate”, din care Dunărea... dispare definitiv.

Versiunea românească de azi, cântată de Corina Chiriac, utilizează și ea un text „împrospătat” – dar barem Aurel Felea rămâne... în barcă, pe Dunăre. Un anume reflex de respingere a textelor „adaptate” provine din excesul de post-politizare propriu „epocii de aur”, când însuși Ceaușescu își amesteca pixul în deturnarea sensurilor către lozincile vremii. Poate de aceea îmi apare ca inadmisibilă și probând lipsă de respect utilizarea renumitei compoziții a lui Ivanovici pentru susținerea modestei creații a versificatoarei Iulia Sârbu (?), care preschimbă „Valurile Dunării” în... „Poezia miresei”, text asezonat cu toate poncifele muzicii ușoare românești. (La fel de inacceptabilă consider că-i și ilicita rechiziționare a străvechii melodii populare evreești „Zumbalai, zumbalai”, pe care-s așezate versurile imnului neoficial al capitalei Moldovei „Iașule, mândră cetate”.)

N-ar trebui de uitat că Ivanovici mai are încă 249 de piese în așteptare. În așteptarea unei recunoașteri și prețuiri pe care alții i-o acordă din belșug, iar românii... cu parcimonie.