Mircea Radu IACOBAN

Ninge. Am călătorit, într-o iarnă, spre tărâmul lui Moş Crăciun. Amintirile din voiajul cu Scandinavian Express au rămas, nu ştiu de ce, întregi-întreguţe. Iată, îl văd şi acum, dacă închid ochii, pe vecinul de pe canapeaua din faţă. Nu poate fi decât englez. Uscăţiv, înalt, la vreo 50 de ani. Instalarea în fotoliul clasei I s-a desfăşurat cu exactitate de ritual exersat. Mai întâi a fost scoasă o pernuţă pneumatică, apoi un recipient cât o brichetă, din care a ţâşnit aer comprimat. Odată umflată, pernuţa a fost rezemată de spătarul banchetei. A scrâşnit, apoi, fermoarul port-papucilor. Pentru călătoriile lungi, vecinul nostru este înarmat cu o pereche de papuci moi, îmblăniţi, cu mini-toc şi maxi-cataramă. Pantofii cei de toate zilele, înveliţi într-o husă specială din plastic, sunt depuşi într-o cutie cu despărţituri şi urcaţi în plasa pentru bagaje. Domnul îşi acoperă ochii cu o bandă de catifea neagră şi se pregăteşte de somn.

O să-i spun dl Smith. Deocamdată nu vorbeşte cu nimeni – desigur, nu i-am fost prezentaţi – şi tare mai aminteşte de filmele glumeţe cu lorzi la vânătoare de lei şi valeţi despachetând o cadă de baie din servieta-minune. Atâta doar: îşi cere iertare când trebuie şi când nu trebuie; oricine trece pe culoarul central şi ocoleşte lungile picioare ale domnului Smith primeşte o scuză somnoroasă – I am sorry! De-a lungul a sute de kilometri, atâta am auzit dinspre Smith: I am sorry.

Peisajul: brazi-piatră-mesteceni-zăpadă. Din când în când, fulgerele izbucnite din pantograful locomotivei electrice decupează aceeaşi cadră, aşa încât ai impresia că stai pe loc: brazi-piatră-mesteceni-zăpadă. Brazi-piatră ... Smith: I am sorry! (japonezul s-a întors de la vagonul bar). Nou venitul se aşează cu înţelepciune pe banchetă, cufundându-se imediat în cine ştie ce meditaţie. Deapănă între degete un şirag de mătănii şi, observându-mi privirea vag-întrebătoare, explică amabil, mângâind boabele verzi-cafenii: Katmandu. Nepal.

Apare conductorul. Japonezul se întoarce cu spatele şi începe o operaţie complicată: descheie fermoarul bluzei de vânt, apoi nasturii cămăşii, introduce mâna dreaptă (totul se vede oglindit în fereastră), trage afară o pungă de piele legată cu un lănţişor de gât şi, din tainiţele ei, extrage biletul de tren, paşaportul ferfeniţă (albastrul a devenit gri, iar imaginea soarelui de pe copertă pare simplă pată jupuită) şi un carnet gălbui, pe care ni-l arată explicând neîntrebat: „Gratis-hotel-lume-toată”.

Ultima oprire înainte de Malmö. Gălăgie infernală pe culoar: s-a urcat o întreagă clasă de fete. Din agresiva ciripeală poliglotă înţeleg că-s eleve din Copenhaga şi, nimerindu-se orele de geografie la sfârşit de săptămână, au pornit să înveţe capitolul „Peninsula Scandinavică” la faţa locului. Vor coborâ la Stockholm. Sfârşite de oboseală, tot mai găsesc fărâma de energie necesară expedierii unor ochiade mai mult sau mai puţin nevinovate pe sub lentilele groase ale ochelarilor de vedere. Gâlgâie râsete, se deschid câteva laptopuri, se ascultă muzică la cască şi-i explicabil de ce nu se mai aude alunecând uşa de la capătul vagonului.

I am sorry – tresare dl Smith, trăgându-şi vinovat picioarele. Noii călători par a aparţine unei lumi cu totul diferite. Primul: figură simpatică, de funcţionar cu mânecuţe. Al doilea, purtând căciulă cu clape (descheiată, parcă-i tricorn napoleonian), are ochi migdalaţi, piele tăbăcită, păr lins – lapon sau aşa ceva. Domnul Smith îşi aşează pipa între dinţi, dar n-o aprinde: în nordul nordului, fumatul este interzis până şi-n parcuri! Japonezul poartă uşor printre degete mătăniile din Katmandu. Elevele, toropite de oboseală, măcăie uşor, tot mai stins.

„Funcţionarul” o rupe pe franţuzeşte. Aflu că-i groenlandez. Scoate dintr-o mapă grea, în care mai zăresc o Biblie şi o revistă porno, câteva fotografii în culori stridente înfăţişând un bloc rozaliu înconjurat de piscine şi bordat de mesteceni: „Noi l-am construit la Godthaale.” A lucrat şi-n Franţa, îi place, dar berea-i scumpă.

Am ajuns la Malmö. Japonezul îşi scoate din sân un al doilea săculeţ şi ascunde, atent, mătăniile: ca şi Smith, se pregăteşte pentru ieşirea la restaurantul plutitor. Cu ochi cârpiţi, elevele se agaţă de rucsacuri, încolonându-se pe culoar – vor cina tot acolo. Trenul este urcat pe ferry-boat-ul împodobit cu ghirlande, globuri, beculeţe clipitoare şi ramuri de brad – vine Crăciunul. Restaurantele – câte două la fiecare nivel al punţilor – strălucind în lumină, par de poveste. Vagonul se goleşte.

Român fiind, rămân pe loc. Voi cina şi eu. Deschid minunata conservă cu carne de vită în suc propriu.