Mircea Radu IACOBAN

Eveniment fără precedent în lunga istorie a Teatrului Naţional din Iaşi: un spectator a întrerupt reprezentaţia, în semn de protest faţă de violenţele de limbaj şi trivialităţile din spectacol. S-a dovedit a fi un profesor de liceu care-şi adusese clasa la teatru în cadrul programului „Valori culturale româneşti”. În sală se mai afla şi un grup de seminarişti de la Mănăstirea Neamţ. Reacţiile, apărute imediat, se situează simetric de-o parte şi de alta a unei dispute pe cale de a deveni ea însăşi trivială.

N-am văzut spectacolul cu pricina şi-i mai bine: sunt posibile referiri la generalităţi şi principii. „Huliganismul verbal” (apud Mioara Avram) sau „teroarea mitocăniei” (apud Dan Puric) nu particularizează nici pe departe spectacolul ieşean, ci-i prezent din belşug în talk-show-urile televizate, în discursurile parlamentare, în limbajul presei scrise, pe mai toate scenele instituţiilor de spectacole şi, din belşug, în filmul românesc; doar radioul (mai) manifestă oarecare reţinere şi moderaţie.

Probabil că diagnoza lui George Pruteanu îşi păstrează actualitatea: „Violenţa de limbaj e un reflex al violenţei fizice şi psihice din societatea română de azi.” Rămâne de văzut cât poate fi acceptat, unde, cum şi de ce. Nu sufăr de sindromul pudicului ipocrit: între altele, am publicat pentru prima oară în România cărţile Marchizului de Sade (”Justine”, 1991, „Juliette”, 1993), scrise într-un limbaj pe cât de deochiat, pe atât de justificat: îl pretindea însăşi unicitatea respectivelor scrieri. Chiar regret că am mai potolit, ici-colo, violenţa unor exprimări; editările ulterioare, lipsite total de prejudecăţi, sunt mai aproape de elocvenţa damnatei opere. Ceea ce nu înseamnă că depăşirea limitelor tolerabilului trebuie acceptată în toate cazurile ca un dat al veacului şi că atât literatura, cât şi limba, n-ar fi îndreptăţite să-şi ia măsuri de protecţie.

John Stuart Mill credea că „cenzura de acest tip este un pericol la adresa libertăţii de exprimare a indivizilor”, în vreme ce alţi autori, la fel de prestigioşi, văd în practicarea limbajului suburban „o încălcare a libertăţii şi drepturilor celorlalţi cetăţeni.” Astfel fiind percepute lucrurile, demersul profesorului care a întrerupt spectacolul poate fi şi aplaudat, şi huiduit. Din păcate, a fost urmat de o reacţie greu calificabilă a unui actor din distribuţie, care a postat pe internet o adresare suburbană către „bibiloii care se autointitulează pompos <cadre didactice din învăţământul pre-universitar>”, numindu-l pe intempestivul profesor când ”dobitoc”, când „gagiu” ş.a.m.d. Publicul a fost tratat cu ceva mai multă îngăduinţă: „elefanţii din sală” – ceea ce vorbeşte de la sine despre un anumit nivel de intelectualitate şi de bun-simţ, aflat la ani-lumină de îndemnul înaintaşilor („Podoabă limbii noastre daţi / cu româneşti cuvinte” – Iancu Văcărescu, 1819...). Est modus in rebus – spunea Horaţiu, şi cam pe aici se află, de fapt, miezul discuţiei, fiindcă, într-adevăr, este o măsură în toate.

Anumite instituţii de spectacole au fost investite, prin tradiţie şi exemplaritatea prestaţiei prin veac, cu un statut special. Ceea ce merge la (să spunem) Ateneul Tătăraşi s-ar putea să nu suporte scena celui mai vechi Teatru românesc – şi nu din ipocrizie, ci din respect faţă de temeiurile şi ţelurile în virutea cărora funcţionează o astfel de instituţie. În fine, s-ar mai cuveni avut în vedere că şcoala nu numai instruieşte, ci şi educă. Argumentul internautului precum că „elevii de liceu nu sunt străini de înjurături şi cuvinte obscene” vine ca nuca-n perete şi aduce în discuţie legea cauzei şi efectului, precum şi principiul acţiune/reacţiune, aşa-numitul „efect bumerang”: culegi ce-ai semănat. Cu siguranţă că elevii n-au deprins să vorbească buruienos din spectacolele Teatrului Naţional; mai degrabă invers. Odată urcat pe scenă, limbajul suburban capătă prestigiu şi validare. Din acest punct de vedere, ecologizarea lingvistică în spaţiul public este legitimă şi necesară. Cât despre reacţia profesorului: mi se pare îndreptăţită, dar exagerată: nu tragi semnalul de alarmă dacă s-a înfundat closetul vagonului.