Mircea Radu IACOBAN

Scriam, în articolul trecut, despre prăpăstioasa viziune asupra patriotismului care bântuie în paginile presei române. S-ar părea că globalizarea îşi propune să anuleze un sentiment milenar, în pofida eschivei curent practicată „noi, nici vorbă, nu.” Punctul de pornire îl constituie, mai de fiecare dată, o afirmaţie insolită datorată scriitorului englez Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii”. Cum se vede, Johnson avea, punctual, o ţintă anume, ceea ce polemiştii noştri menţionază, dar imediat uită, conferind excepţiei statut de regulă. Ov. Iancu, în revista electronică „Acum”, şi-l ia şi el portdrapel pe Johnson, în sentinţa căruia pare a găsi „întreaga cheie” în care „se cuvine dezbătută ideea de patriotism”. Fals!

„Întreaga cheie” nu poate fi aflată într-un „context special” şi-n absenţa validării generalului. Ca noţiune abstractă, crede autorul, „patriotismul nu este deloc dăunător”. În practică însă, e oribil: duce la excrescenţe şi exagerări, degenerând în naţionalism, şovinism, xenofobie. Să corectăm mai întâi lecţiunea cronic incorectă „xenofobie = ură faţă de străini”. Toate dicţionarele lumii traduc din greacă (xenos + phobos) corect, adică xenofobie = frică de străini. Şi nu ură. Se pare că nu mai este nimic de făcut: până şi-n documentele oficiale emise de ONU, xenofobie apare tot cu înţelesul de ură faţă de străini, cuvântul fiind aliniat în aceleaşi citate cu „şovinism”. Greşit, dar... asta e.

Iancu nu se sfieşte să considere patriotismul „un sentiment meschin”. Şi noi care credeam că dragostea în sine, indiferent către ce ţintă este îndreptată şi ce forme de manifestare îmbracă, n-are cum fi... meschină. Decât dacă îmbracă forme patologice, adică excepţiile de la regulă (arghirofilia = iubirea pătimaşă de arginţi etc.), „Întotdeauna – se spune în articol - în patriotism există un versus care nu suportă înlocuirea cu alte conjuncţii, ceva mai acomodante, precum „ori” sau „sau”. Adverbul „întotdeauna” ni se pare a fi cheia (că tot se caută chei...) şubredei demonstraţii din „Acum”: de ce „întotdeauna?” Excesele motivate patriotard în numele cărora s-au petrecut regretabile evenimente în istoria omenirii se rânduiesc tot la capitolul excepţii şi-n numele lor nu se poate contesta dreptul la existenţă a patriotismului luminat, paşnic, constructiv şi înţelept. Nu-ţi poţi iubi ţara fără să dai altuia în cap? Nu poţi – afirmă Iancu – „deoarece patriotismul lucrează ca valorizare a unui grup de indivizi în dauna altuia.”

Iar întreb: întotdeauna? O competiţie necontondentă între naţii se exclude cu desăvârşire? Iorga susţinea că „un patriot se recunoaşte prin faptul că iubeşte, respectă şi caută să adune şi să îmbunătăţească tărâmurile şi oamenii, pe când un şovinist urăşte tot ce nu-i seamănă şi dezbină oamenii.” Atenţie: şovinul, nu patriotul! Cum se vede, autorul vânjosului articol din „Acum” aşază în cârca patriotismului taman păcatele şovinismului! Viţăvercea, adicătelea!

A spus-o limpede Sadoveanu încă în secolul trecut: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci o datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” În viziunea lui Iancu de la „Acum”, „Patriotul este când naiv (şi atunci are o scuză), când duplicitar şi imbecil.” Nu cumva imbecilă-i aserţiunea ce scoate în afara moralei unul dintre cele mai vechi şi mai umane sentimente? Iar a vedea patriotismul ca o „orbire colectivă”, întrucât funcţionează prin mecanismul dihotomiei noi versus ceilalţi, rămâne o enormitate. Crede autorul că badea Gheorghe din Fundu Moldovei, care ţine sincer la plaiul şi ţara lui, o face obligatoriu agresiv-antitetic? De unde şi de ce? Dar patriotul american n-are dreptul să urască pe cei care au ucis mii de oameni nevinovaţi la 11 septembrie? Este naiv, e imbecil?

În rezumat: articolul cu pricina promovează parşiv o imagine falsă, născută dintr-o gravă confuzie şi din neînţelegerea enormei diferenţe dintre patriotismul agresiv, tâmp, de paradă (abia aici s-ar putea vorbi de imbecilitate!) şi patriotismul autentic, clădit pe cu totul alte temeiuri (inclusiv istorice). Iar finalul articolului este de-a dreptul mizerabil: „Din păcate, sistemul românesc de învăţământ înclină mai degrabă spre a transmite tinerei generaţii patriotismul...” I-auzi infamie! Măcar de-ar face-o!