Mircea Radu IACOBAN

Vârtejul dezvăluirilor, interceptărilor, stenogramelor arată, între altele, că nimic nu-i nou sub soare şi că „bunele practici” ale spionajului intern au, la noi, tradiţie şi înaintaşi performeri. Nu putem decât bănui cum stau lucrurile azi, dar din documentele ce au început să fie publicate ici-colo, avem înfăţişată în detaliu truda şi viermuiala informatorilor din perioada interbelică (pe care, culmea, unii încă o consideră zenitul democraţiei româneşti!).

Cel mai bine pus la punct serviciu de spionaj şi contraspionaj privat îl poseda Elena Lupescu. Era condus de Ion Pitulescu, cel care, datorită insistenţelor „Înaltei Doamne”, a primit delicata şi importanta funcţie de director general al PTT, instituţie-cheie, fiindcă permitea nu numai interceptarea corespondenţei, ci şi ascultarea telefoanelor. Iar Pitulescu hotăra care informaţie o furnizează Siguranţei, care altor servicii, oficiale sau neoficiale, române sau străine, păstrând, desigur, ceea ce era mai important şi mai util pentru propriile investigaţii în beneficiul „Duducăi”. Din acest punct de vedere, Siguranţa nu prea pare a fi avut privilegii, întrucât, potrivit aprecierilor lui Pitulescu, „Dl Stăncescu, actualul director general al acestei instituţiuni (Siguranţa, n.n.), e departe de a fi omul cerinţelor şi obligaţiunilor ce-i incumbă, mai ales în ce vă priveşte pe Dv. (...) Aţi fost înşelată prin felul în care a fost schimbată conducerea Siguranţei”.

De unde se vede că „Înalta Doamnă” influenţa hotărâtor, din umbră, în multe cazuri chiar discreţionar, numirile în funcţii cheie – situaţie care, peste decenii, avea să se repete, de astă dată oficializat, prin atribuirea responsabilităţii de şef de cadre naţional altei Elena, Ceauşescu. Nu numai numirea noului şef a hotărât-o Lupeasca, ci şi demiterea precedentului, cunoscutul Eugen Cristescu, „plecat de la Siguranţa Generală în urma energicei Dv. Intervenţiuni”. Fiica lui Nuhăm Grünberg, evreu creştinat, supranumită în discuţiile confidenţiale „Şeful de Stat Major”, Elena era înzestrată, pe lângă abilităţile de a manevra eficient în culisele politicii, cu o puţin obişnuită capacitatea de a rezista fizic asalturilor sexuale la care o supunea când (şi unde) îi venea cheful bine superdotatul Carol al II-lea. Episoade atât de obişnuite şi de banale, încât „serviciile” (Titulescu a avea o reţea proprie de informatori bine organizată, Maniu alta, Armand Călinescu, demisul Eugen Cristescu şi Patriarhul Miron Cristea aşijderea...) nici nu le mai treceau în rapoarte.

A fost „duduca” o frumuseţe răpitoare? Aş spune că dimpotrivă – cel puţin potrivit criteriilor de acum. Inteligentă a fost, dibace în matrapazlâcuri, rapace în combinaţiile financiare şi posesivă până la subjugare cu priapicul monarh. Ţara o ura. Carol s-ar fi apărat spunând că „până şi un lăptar are dreptul să-şi aleagă partenera de viaţă”, ceea ce n-a avut darul să potolească adevăratul val de antipatie naţională. Iar personalităţile momentului nu făceau deloc excepţie. Din rapoarte: „Dl Titulescu se dovedeşte din zi în zi tot mai periculos”, „Dl Maniu se constituie în unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai Dvs.”, generalul Rădescu „este gata oricând să-şi pună viaţa în joc pentru a vă înlătura, ajungând chiar până la atentat”, Gr. Filipescu „a instituit în Palatul Telefoanelor un serviciu de filaj cu ajutorul căruia urmăreşte orice activitatea a m.s. şi a Dv.”, „dl Nae Ionescu continuă să constituie pentru Dv. duşmanul ce colaborează la opera de asasinat ce se pregăteşte în ţară contra Dvs.”, miniştrii „poartă în suflet aceeaşi dorinţă a majorităţii Guvernului de a vă înlătura din viaţa regelui şi a ţării”, iar „Prea S.S. Patriarhul Miron Cristea contribuie la dezvoltarea acestui spirit de duşmănie contra Dv.”

Pentru a sublinia autenticitatea informaţiilor, Pitulescu indică mereu sursa: „după cum s-a putut constata din filajul telefonic”. Erau ascultate până şi telefoanele regelui (a se vedea anumite similitudini în contemporaneitate). În pofida antipatiei generalizate, Lupeasca rămâne tare pe poziţie, determinând inclusiv numirea guvernelor: „Guvernul Tătărescu, născut din voinţa Dv.”. Îngrijorări provoca insistenţa „bătrânilor liberali”, ce doreau să întroneze „vechea practică constituţională” – adică, revenirea suveranului la litera şi spiritul Constituţiei.

D-ale constituţionalităţii!