Mircea Radu IACOBAN

Căutând o anume hârtie (pe care, de regulă, o găseşti când nu-ţi mai trebuie), răvăşesc chintale de hârţoage. Nici nu mă îndur să le arunc, fiindcă printre ele se află documente cărora timpul le-a conferit nebănuit interes, nici nu-mi prea sunt de folos, câtă vreme ceea ce cauţi nu-i. Dau, în schimb, peste ciorna (transcrierea) unui interviu luat în urmă cu 20 de ani lui Petru Lucinschi, pe atunci preşedinte al Parlamentului de la Chişinău şi mai apoi preşedinte al Republicii Moldova. Văd o frază subliniată, căreia nu i-am dat prea mare atenţie la vremea redactării cărţii „Zece ani de foc” (v. p.275) şi a apărut fără necesarul comentariu. Şi ce ascunde ea!

Îi vorbeam lui Lucinschi despre posibilitatea existenţei unor revendicări teritoriale ale Republicii Moldova faţă de România – teza aşa-numitei „Moldove Mari”. Iată finalul răspunsului: „Dacă îmi reamintesc bine, prin `89 exista o mişcare cu asemenea platformă şi în România. O delegaţie a venit la mine. I-am întrebat: domnilor, vă gândiţi ce vorbiţi?” Iată, aşadar, un episod al istoriei recente ignorat de cercetători: au existat tentative concrete, pornite de la noi (!), de reînviere a Moldovei lui Ştefan prin desprinderea de ţară a teritoriului dintre Carpaţi şi Nistru (Bug?)! Şi nu-i vorba despre inţiative singulare, datorate cine ştie cărui exaltat „defazat”, ci despre demersuri purtate la un anumit nivel, câtă vreme „delegaţia” a fost primită de Lucinschi, pe atunci la Moscova, secretar cu propaganda al CC al PCUS.

Va să zică, în 1989, când întreaga ţară fierbea, un grup trădător de nostalgici agresivi încerca să impună propria soluţie pentru a scăpa de Ceauşescu: constituirea „Moldovei Mari” pe străvechile hotare istorice – bineînţeles, ca republică unională sub egida Moscovei. Nu conta că se sfârteca ţara – asta era „pohta ce-au pohtit”, ei jinduind să scape de-o dictatură (barem românească!) aşezându-se sub alta, străină! Cine să fi fost în „delegaţie”? Iată întrebarea! Pe vremea aceea, în URSS se intra numai cu viză, aşa că, acum, componenţa grupului ar putea fi aflată din arhive. La CC al PCUS, evidenţa audienţelor se ţinea cu stricteţe. Şi din respectivele registre s-ar putea reconstitui nominal „delegaţia” din 1989. Erau, desigur, comunişti din vechea gardă, aşa că, în 2012, nu cred să se mai afle printre cei vii.

Rămâne, totuşi, de cert interes aflarea numelor celor ce erau gata să-şi vândă ţara ca să-şi scape pielea. Am încercat, la o recentă vizită în Basarabia, să repar ezitarea din timpul interviului, intenţionând să-i propun lui Petru Lucinschi să-şi reamintească infamul episod. Pe Mircea Snegur l-am întâlnit la festivitatea aniversară unde fuseserăm invitaţi, dar de Lucinschi n-am izbutit să dau. Am întrebat unde-l pot găsi. Răspunsul unui confrate basarabean (”Umblă prin cimitire!”) nu m-a prea mirat, fiindcă-s la curent cu preocupările fostului preşedinte al Republicii Moldova, autor, între altele, al studiului „Cimitire şi epitafuri”. De ce nu? O raită filologică printre morminte poate oferi serios material oricărui cercetător interesat de manifestările creativităţii populare. Folclorul tradiţional primeşte rare şi îndoielnice „întăriri” la capitolul creaţie contemporană, aria de manifestare a anonimului circumscriindu-se cel mult strigăturilor ritmate de pe stadioane şi de la mitinguri revendicative, iar transmiterea acestor „perle folclorice” nu se mai face din gură în gură, ci din computer în computer, astfel rămânând intacte.

Doar cimitirul mai este în măsură să ofere material popular inedit, cu anume încărcătură filosofică şi oarece expresivitate literară. Drept pentru care, fostul secretar cu propaganda al Uniunii Sovietice s-a înarmat cu necesarul carneţel (în care, probabil, altădată erau trecute numele celor prinşi că frecventează biserica) şi, din piatră-n piatră, descoperă şi cartografiază o colorată lume a regretelor, resemnării, speranţei şi credinţei, înfiripată din epitafuri. De menţionat că o bună parte din texte Lucinschi le-a recoltat din cimitirul ieşean „Eternitatea”. Dac-ar exista şi un cimitir al ideilor, atunci undeva, pe lângă gard, în sectorul sinucigaşilor, s-ar afla locul de veci al infamiei „Moldova Mare” ruptă de România. Din păcate, până acum fără nume pe cruce.