Mircea Radu IACOBAN

Ca soaţa să scrie o carte despre ilustrul ei soţ nu-i deloc de mirare. Numai în spaţiul exsovietic s-au înregistrat câteva astfel de răsunătoare apariţii, începând cu opul dedicat de Krupskaia lui Lenin, continuând cu mult comentatele cărţi semnate de soţiile lui Soljeniţân ori Saharov. Cine mai ştie că laureata Premiului Nobel Marie Curie este autoarea unei cărţi despre soţul ei, un cercetător de mult mai puţină faimă decât descoperitoarea radioactivităţii? Însă ca soţul să scrie cu deplină admiraţie o carte despre soţie – mai rar.

Iată că s-a întâmplat şi asta (evident, păstrând proporţiile), la Iaşi, unde Editura „Timpul” trimite în librării cartea „Teatrul visat” datorată lui Constantin Brehnescu. Este un întinslaudatio la adresa soţiei sale, Natalia Dănăilă, trecută de vreo doi ani în lumea umbrelor. Prima întrebare pe care cititorul şi-o pune este dacă se află în faţa unui demers întemeiat. Altfel spus, dacă panaşul de merite al evocatei justifică sau nu o astfel de omagiere întinsă pe aproape 200 de pagini. Am cunoscut-o pe „Luluşa”, îl cunosc pe regizorul Const. Brehnescu şi afirm fără nici o ezitare: da. Natalia Dănăilă a fost un personaj-ferment răzbătător, inovator, cu merite de necontestat în mişcarea teatrală ieşeană, care nu numai că a lăsat urme, dar chiar a făcut pârtie în universul mirific al reprezentaţiei pentru copii şi tineret.

Cartea dezghioacă miracolul construcţiei în amândouă planurile, cel al ctitoririi fizice şi cel al ctitoririi spirituale, în amândouă ipostazele, Natalia asumându-şi roluri de prim-plan. A trecut, mai întâi, dificila probă de a determina edificarea unui teatru în oraşul naşterii teatrului românesc şi în vremuri deloc fericite, când erau interzise orice construcţii social-culturale. A trebui să forţeze o mulţime de uşi vag-întredeschise, să apeleze la susţineri conjuncturale (autorul cărţii are curajul să îndrepte târzii mulţumiri către Nicu Ceauşescu şi Ion Iliescu, lor datorându-li-se exceptarea originalei clădiri de la rigorile potrivit cărora nu se putea depăşi un cost total apt să ajungă cel mult pentru o banală sală de cinema...).

Construcţia (cu Natalia Dănăilă pe post neoficial de diriginte al şantierului) propunea soluţii arhitectonice prea puţin uzitate şi a durat aproape zece ani de zile, dar până la urmă, în centrul civic al Iaşilor s-a ridicat Teatrul „Luceafărul”, cea mai mare şi mai modernă instituţie cu acest profil din sud-estul Europei. Şi greul abia începea, fiindcă se impunea rezolvată cealaltă dimensiune a construcţiei, constând în stabilirea profilului, constituirea trupei, conturarea personalităţii instituţiei, preschimbată prin decizie ministerială din modest teatru de păpuşi, în „Teatru pentru copii şi tineret”, criteriile selectării repertoriului, calibrul colaboratorilor, iniţierea de schimburi internaţionale – toate trebuind a fi regândite şi remodelate.

În tot acest răstimp, regizorul Brehnescu n-a rămas în simplă şi respectuoasă admiraţie conjugală, ci şi-a secondat soaţa în ceea ce ţinea de „miezul fierbinte” al întregului demers: pregătirea regizorală a viitoarelor spectacole. Temperament coleric, mereu nemulţumită de ceea ce se petrece în juru-i, gata oricând să susţină noi proiecte şi să bată la porţi zăvorâte, Natalia a şi deranjat în dreapta şi-n stânga. N-am scăpat: mi-a făcut câteva necazuri, pe care le-am pus pe seama unor trăiri şi de mine încercate. Iată, consideram Editura „Junimea”, pe care o înfiinţasem în 1969, drept o „naştere” ce îndreptăţea oarecari drepturi paterne şi când, după zece ani, a trebuit să mă mut în biroul directorial de la Teatrul Naţional, am avut senzaţia vinovată a unui abandon familial. Luluşa a investit sufleteşte atât de mult în ridicarea şi impunerea „Luceafărului”, încât nu mai putea concepe ca altcineva să se implice în destinul instituţiei. Omeneşte, de înţeles...

În carte, Const. Brehnescu nu afişează nicăieri îndoieli şi nu lasă loc vreunui reproş; regizorul fiind obişnuit cu aplauzele, aplaudă. Are, desigur, „temei legal”, putând conta şi pe susţinerea opiniei publice, şi a criticii de specialitate, care au văzut şi văd în persoana Nataliei un ctitor cu merite evidente, a cărui amintire se cuvine a fi păstrată şi cultivată. Cartea „Teatrul visat” deschide întâia potecă.