Mircea Radu IACOBAN

Spectacol „di granda” cu prilejul retrocedării clădirii Teatrului Naţional ieşenilor! O premieră cu mare montare, discursuri, flori, tipărituri de ţinută, foc de artificii la final. Urbea a suportat cu greu lipsa fastuoasei săli. După suspectul incendiu care a mistuit vechea clădire a Naţionalului în 1888, Titu Maiorescu se căina: „Pentru Iaşi, lipsa de teatru este o lipsă care nu se poate compara cu nimic alta. E ca şi când Iaşii ar fi lăsaţi pe întuneric, este ca şi când i s-a ridicat viaţa intelectuală, este, în fine, a-l arunca într-o viaţă de frivolitate şi distracţiuni care numai caracterul nu pot să-l formeze!”.

Multă actualitate şi-au păstrat spusele criticului în cei şase ani în care sala a fost lăcătuită! Am arătat, în rubrica de sâmbătă/duminică, rolul nefast al unei legislaţii ce îngăduie şicane nesfârşite ale contestatarilor licitaţiilor de atribuire a şantierului: au condus la imobilizarea sălii de-a lungul a trei ani în care nu s-a bătut un cui. Dar şi dincolo de aceşti trei ani pierduţi de pomană, durata reparaţiilor s-a întins peste poate – patru ani! La precedentele două reparaţii capitale, conducerea şantierului a asigurat-o inginerul Navrot, soţul actriţei Liana Mărgineanu. Prima lucrare a durat un an: „A trebuit mai întâi să ne dumirim cum se cuvine” – motiva Navrot. A doua restaurare a durat doar două luni: „Acum ştiam despre ce este vorba”.

Faţă de aceste două adevărate recorduri în materie, răstimpul în care s-au derulat acum lucrările (cam aceeaşi gamă) pare impardonabil de lung. Adevărat, s-a lucrat temeinic. O expoziţie din sala „Miluţă Gheorghiu” înfăţişează pas cu pas truda constructorilor-restauratori (în mapa de protocol s-a aflat şi un DVD): au refăcut aidoma fiecare element de la galeriile foaierelor la butaforie, feronerie, ornamentaţii diverse, fresce, stucaturi, ancadramente, tapiţerii, şi au reînoit tehnica de scenă, aducând-o la zi. Din expoziţie afli cu uimire, la vederea utilajelor înlocuite, că, până în anul de graţie 2012, la podul scenei încă funcţionau mari scripeţi antediluvieni cu roţi... din lemn! Erau ascunşi vederii, nu-i mai ştia nimeni, eu unul nu le-am bănuit existenţa vreme de 11 ani, da-şi făceau treaba încă din 1896 (!!) şi ar merita incluşi în Guiness Book!

Evident, bucuria întoarcerii sărbătoreşti în sala aureolată de formidabile amintiri nu prea mai lasă loc şi de reproşuri. Oricum, cu siguranţă, de astă dată, fondurile europene (9.284.155 de euro!) au fost cheltuite cu folos. Nu-i totul dus chiar până la capăt însă. Ai senzaţia de casă nouă şi... goală în foaiere: lipseşte mobilierul. Cel vechi era prea de tot hrentuit, cel nou nu poate fi cumpărat din pricina legii care interzice achiziţionarea de mobilier – şi unde-i lege, nu-i tocmeală. Mă-ntreb, însă, de ce s-a putut la Curtea Constituţională, la Preşedinţie, la CSAT şi nu-i cu putinţă în sala-monument a celui mai vechi teatru românesc?...

Nu intenţionez acum şi aici o cronică teatrală propriu-zisă. Dac-ar fi s-o fac pe-a Claymoor, ar trebui să remarc ţinuta decent-spectaculos-îngrijită a publicului; dac-am zărit doi-trei tineri cu blugi şi bascheţi. Îmi amintesc de primul an al studenţiei, când n-am cutezat să intru la balconul II al Naţionalului până ce nu mi-am cumpărat cravată. Cea mai ieftină cu putinţă; am arborat-o cu împăcarea ce ţi-o dă datoria împlinită. Poate-s prea de modă veche când cârtesc la adresa ţinutei lejer-neglijente a publicului tânăr, poate ăsta-i firescul trend al veacului, dar nu pot să uit spectacolul toaletelor admirat la un concert al Filarmonicii din Toronto, unde absolut toţi bărbaţii arborau papioane şi toate femeile rochii lungi...

„Iaşii în carnaval” este un text de tinereţe al lui Alecsandri – l-a scris la 24 de ani. Am recunoscut, în montarea lui Al. Dabija, câteva semne teatrale utilizate într-un alt spectacol Alecsandri (este vorba despre lungul şir de reprezentaţii în care am invitat-o pe savuroasa Tamara Buciuceanu în rolul „Chiriţei în provincie”). Nu-i un reproş, dimpotrivă, o inteligentă trăsătură de unire. Cântecelul duios din finalul „Chiriţei” („C-aşa e lumea, o comedie...”) a fost de astă dată amplasat ca motto, în deschidere, el sintetizând o întreagă filosofie a destinului comediantului şi a menirii teatrului. De remarcat trupa în ansamblul ei, ca şi aportul formidabilei fanfare săteşti a fraţilor Lucan. Cineva, nu tocmai binevoitor, întreba „dacă scoatem fanfara, ce rămâne?” Ei bine, rămân, dincolo de remarcabila unitate a ansamblului, nu puţine partituri actoriceşti spumoase, într-o reprezentaţie cu izbutite irizări de fantezie şi bine articulată.