Mircea Radu IACOBAN

Ieri s-a (re)deschis sala Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”. A fost construită în doi ani, 1894-1896, şi se tot repară de vreo douăzeci. Dacă la cei şapte ani cât a stat închisă acum adăugăm celelalte reprize de reparaţii capitale, iese un total născător de întrebări: cum se face că strămoşii noştri zideau clădiri unicat în numai doi ani, fără maşinile, sculele şi materialele performante de azi şi fără fonduri europene, iar noi nu ne învrednicim barem să reparăm în termen ceea ce timpul, firesc, şubrezeşte? Istoria ultimilor şase-şapte ani oferă ceva explicaţii: în primii trei, sala a zăcut închisă absolut de pomană. Cum se adjudeca o licitaţie, cum apărea o contestaţie. Care se soluţionează în justiţie, iar justiţia română operează cu megatermene, aşa că n-ai altceva de făcut decât să numeri trecerea anotimpurilor şi împlinirea anilor. După câte ştiu, contestaţiile n-au prea avut câştig de cauză. De pierdut, a pierdut, cu siguranţă, Iaşiul şi cultura română.

Trei ani de zile (după care alţi patru), trupa celui mai vechi teatru românesc a umblat cu traista-n băţ, închiriind „locaţii” improprii, construindu-şi un „cub” ce nu dă deloc bine în peisajul urban, pierzându-şi parte din public, dacă nu şi din prestigiu. Cât pe ce să se piardă, prin depăşirea termenelor, şi banii europeni! Contestatarii sunt bine mersi şi nimeni nu le atribuie responsabilitatea directă pentru absurdul interval în care atât Naţionalul, cât şi Opera, au fost în exil pe coclauri, cu justificări inacceptabile într-un stat  civilizat. Nu pot să cred că în vreo ţară europeană ar fi posibil să se lăcătuiască trei ani cea mai importantă şi reprezentativă sală a ţinutului doar pentru iluziile cine ştie cărui antreprenor cum c-a găsit fisuri în desfăşurarea unei licitaţii. Ori dacă, totuşi, va fi existat câte ceva în neregulă, atunci  răspunderea revine la fel de apăsat celor ce nu-şi fac treaba pe postata administrativă şi ministerială. Bucuria redeschiderii Naţionalului nu trebuie să ne facă să uităm că a stat trei ani de zile închis în dorul lelii, răstimp în care nu s-a bătut barem un cui. Chiar nu se întreabă nimeni de ce şi cum?   

Sala, proiectată de austriecii Fellner şi Helmer, cea care a găzduit lucrările Parlamentului în timpul refugiului de la Iaşi (Primul Război Mondial), musteşte de istorie. Mari evenimente, nu numai artistice, ci şi politice, s-au desfăşurat sub prestigioasa ei cupolă. Au zguduit-o câteva cutremure, a scăpat de bombardamente, dar rămâne constant primejduită de urcarea insidioasă a pânzei freatice. Fundaţiile marilor mastodonţi de beton construiţi pretutindeni în Iaşi au secţionat traseele apelor subterane, le-au întrerupt cursul de secole şi afectează acum monumente din zona centrală a oraşului, inclusiv temelia bisericii „Trei Ierarhi”.

Vreme de 11 ani, cât am lucrat la Teatrul Naţional, s-au căutat soluţii. Silicatarea propusă de inginerul Moraru (autorul unor miraculoase salvări de edificii în Veneţia) începuse să-şi arate rezultatele, dar, în anii de după evenimentele din 1989, mai nimeni nu s-a preocupat de starea clădirii. Aşa s-a ajuns unde s-a ajuns. Din fericire, fie şi cu impardonabilă întârziere, clădirea-simbol a teatrului românesc se redeschide pentru public... Inaugurarea din 1896 a fost fastuoasă. În cuvântul său, primarul Nicu Gane a ţinut să sublinieze că „Nimic nu s-a cruţat pentru a se da acestui templu toată maiestatea cuvenită”. Exaltată, „Oda” lui Ion Ianov, răspândită pe fluturaşi în sală, izbutea să transmită ieşenilor un fior de emoţie şi mândrie: „Te salut, măreţe templu, tu, al muzelor lăcaş / Care te înalţi cu fală în bătrânul nostru Iaşi”. Aglae Pruteanu şi State Dragomir au dat glas unei oraţii similare, datorată lui N. Volenti: „Templul artei se deschide – cu porţi scumpe-mpodobite / Lăcaş sfânt minţii măiestre şi-armoniei închinat / Pe altaru-i să păstreze glasul patriei iubite / Adevărul vecinic tânăr şi frumosul aripat”... Nu s-a remarcat până acum, ori nu s-a bănuit, o anume legătură de istorie literară. O facem noi: printre piesele muzicale compuse ori interpretate cu prilejul inaugurării (Caudella, Flechtenmacher ş.a.) s-au numărat şi arii din opere cântate de Valeria Nilda. Cine-i această Valeria Nilda? A studiat la Conservatorul din Bucureşti şi a cântat, la Paris, în  compania Elenei Teodorini. Nu-i nimeni altcineva decât a doua fiică a Veronicăi Micle.

Spectacolul „Iaşii în carnaval”, prezentat la reinaugurare în regia lui Al. Dabija, va fi comentat cu alte prilej.