Mircea Radu IACOBAN

Bântuie o teorie care, în domeniul biologiei, am senzaţia că s-a verificat: extincţia unei specii este precedată de extensia ei. Altfel spus, înainte de a dispărea, cutare vieţuitoare se înmulţeşte în mod semnificativ, depăşind până la dublu cifra obişnuită a efectivelor. Ceea ce, într-un fel, am şi constatat ca vânător. În anii `60-`70, nesfârşite stoluri de gâşte şi raţe sălbatice poposeau oriunde licărea un luciu de apă. Vârstnicii, desigur, îşi amintesc sumedenia ciopoarelor de căprioare care, iarna, le vedeai mereu pe ogoarele în care încolţise grâul. Nu-i scorneală vânătorească: la o singură goană (Şipote, jud. Iaşi) am împuşcat 16 iepuri şi a trebuit să mă retrag, fiindcă terminasem cartuşele. Noaptea, nu era drum, cât de scurt, în care să nu vezi doi-trei iepuri zăpăciţi de faruri.

În anul de graţie 2012, orice purtător de puşcă se consideră mulţumit dacă întreg sezonul îi aduce trei-patru şoldani. Nu mai vezi căprioare pe grâu, nici cârduri de raţe care să-nnegrească coada bălţilor. Nu-s specii primejduite chiar de dispariţie, dar nici viitor fericit nu le aşteaptă; mă îndoiesc că va mai fi văzută vreodată bogăţia de vieţuitoare sălbatice ce popula Moldova deceniilor 6-7.

Risc o comparaţie, probabil, prea forţată, dacă invoc o similitudine cu lumea ideilor: soarta cărţii urmează legile ciclului extensie/extincţie. Aparent, asistăm la un spectaculos boom editorial. Niciodată nu s-au tipărit, în România, atâtea titluri în răgazuri atât de scurte. Dar nici într-un tiraj total atât de mic! Cifra mediei (rezultată din raportarea numărului de titluri la totalul exemplarelor tipărite) este, prin comparaţie cu realitatea anterevoluţionară, minusculă. La „Junimea” tipăream literatură în zeci şi chiar sute de mii de exemplare. Acum, un tiraj situat în preajma cifrei 300 este considerat rezonabil! Impresia de bogăţie şi diversitate a producţiei editoriale este superficială şi falsă. Întâi de toate, cel puţin jumătate din titlurile etalate în librării şi pe tarabe puteau să nu apară, fără cine ştie ce pagubă în postata culturii naţionale.

Veleitarismul, autorlâcul şi calcule meschine, dar şi accesul relativ ieftin la tipar, deschid larg drumul cărţii proaste, care, chiar dacă nu-i de nimeni cumpărată, parazitează peisajul general şi anonimizează apariţiile merituoase. Directoarea Companiei de librării Bucureşti, preocupată şi ea de destinul cărţii, îşi aminteşte: „Cine cunoştea o librăreasă în anii `80 era om fericit. Avea acces la titluri nou-apărute fără să stea la cozi interminabile, nu trebuia să ia un roman de Ivasiuc la pachet cu Tezele Partidului sau cu vreun manual de strungărie...” Tot de la dna Marieta Seba aflăm că, în vreme ce Sofia, cât e ea de capitală, n-avea nici o librărie după 1990 (!), românii au înţeles să le păstreze, cu precădere în câteva oraşe. Ne face plăcere să aflăm Iaşiul în capul acestei scurte liste (Piatra Neamţ, Deva, Bistriţa, Constanţa), deşi am considerat mereu că dispariţia câtorva librării ieşene de tradiţie rămâne impardonabilă.

Tot aşa, şi-n răspăr cu poziţia difuzorilor de carte, am susţinut că-i mai mult decât exagerat procentajul pretins de librari (45% din costul cărţii la raft), după cum şi costul stabilit de editori continuă să mi se pară umflat şi neproductiv, raportat la nivelul veniturilor din România. Paradoxal, dar intelectuali de marcă (Teodor Paleologu, Adrian Cioroianu) văd cu totul altfel şi acuză... devalorizarea ideii de cultură şi de lectură prin prestaţia ziarelor care oferă carte... prea ieftină. Asta ar duce la închiderea unor librării – dar de ce nu, am zice noi, şi la reducerea preţului cărţii de pe raft, în strictă conformitate cu legile economiei de piaţă? Un volum care iese din tipografie la costul de (să zicem) 10 lei, este etalat în librărie cu un preţ de trei-patru-cinci ori mai mare. Iar iniţiativa ziarelor (practicată şi-n lume) demonstrează că, totuşi, se poate şi mai ieftin, dacă nu chiar mult mai ieftin. Imobilismul şi încăpăţânarea menţinerii preţului cât mai sus de către editori, cât şi a procentajului enorm pretins de librari, nu fac altceva decât să alunge eventualul cumpărător din librăriile şi aşa pustii. Starea cărora, am mai spus-o, acreditează o nouă comparaţie: nu „linişte de catedrală”, ci „linişte de librărie”. Ne place, nu ne place, oricât am iubi cartea, şi chiar dacă am slujit-o cu credinţă, nu putem ocoli evidenţa: viitorul aparţine ebook-ului. Temă asupra căreia merită revenit.