Mircea Radu IACOBAN

La Casa memorială Rebreanu de la Prislop, amestecat într-un grup de turişti basarabeni (elevi), ascult cu nescontat interes expunerea ghidului. Rosteşte pentru a mia oară aceleaşi vorbe, de dimineaţă a avut grup după grup şi, totuşi, în glas nu desluşeşti plictisul muzeografului ce-şi calibrează ghidajul în funcţie de reprezentativitatea vizitatorului. Pune pasiune, îl simţi îndrăgostit şi de profesie, şi de memoria scriitorului a cărui amintire o slujeşte, aşa că n-are variante prescurtate şi, dacă ai răbdare, afli, alături de informaţiile standard, destule lucruri noi. De pildă: destinele personajelor romanului „Ion”, pe care Rebreanu a avut a le cunoaşte aici, la Prislop (unde, de fapt, n-a trăit decât un an, ceea ce ghidul n-o mai spune; creatorul  romanului românesc modern s-a născut la Târlişua şi a copilărit la Maieru), şi care şi-au  însuşit, cu sau fără voia lor, post-identitatea eroilor cărţii.

Când eram student, în urmă cu mai bine de jumătate de veac, profesorul Gavril Istrate ne-a dus cu toată grupa la Prislop, s-o cunoaştem pe Ana. Biata Ana, tracasată de aceleaşi întrebări la care trebuia să răspundă de câteva ori pe zi, a rostit ca pe o poezioară câteva fraze prea rotunjite ca să nu le fi caligrafiat vreun metodist al Casei de creaţie Bistriţa... Ana a murit în 1973, la 84 de ani, eliberată, în fine, de postura semioficială în care o încorsetase curiozitatea generală. Ion, cel pe care scriitorul l-a văzut sărutând pământul („L-a sărutat ca pe-o ibovnică”) şi-a dat obştescul sfârşit încă în 1935.

Am descoperit târziu cea de a doua Casă memorială Rebreanu (de toate, sunt patru), la fel de importantă: dacă la Prislop s-a petrecut cunoaşterea lumii satului, iniţierea, aici, la Valea Mare, s-a scris o bună parte din opera romancierului. Căutam, de fapt, Casa memorială Topârceanu, din Valea Mare (Pravăţ), judeţul Argeş, şi acolo am aflat că tot într-o Vale Mare (Podgoria) se află muzeul instalat în „casa potrivită, cu trei pogoane de vie”, cumpărată de Rebreanu în 1930. Aici, scria numai noaptea, sub proteguirea liniştii depline, fumând cele cinci pachete de ţigări care se crede că i-au şi cauzat moartea, la 59 de ani, tot aici, la Valea Mare. (Circulă, însă, şi o altă versiune, bine documentată de Traian D. Lazăr: scriitorul ar fi fost împuşcat la Bucureşti, din eroare, în fatidica zi de 23 august 1944. Voi reveni.)

Aici, la Valea Mare, Rebreanu grădinărea şi îngrijea cei 20 de stupi. Pasiunea albinăritului am mai întâlnit-o şi la alţi intelectuali ardeleni (până azi chiar: actorul şi scriitorul Dorel Vişan îţi poate vorbi o zi şi-o noapte despre isprăvile albinelor sale...). Va fi vorba, poate, de un semn al aplecării ardelene către ordine şi trudă, lecţia de organizare şi  geometrizare oferită de stup consunând cu efortul pretins de meticulozitatea construcţie româneşti. Şi la Prislop, şi la Valea Mare, am răsfoit cărţile de impresii, parcurgând bună parte din notaţiile vizitatorilor acestei veri. Mai toţi din cei care au ţinut să-şi marcheze trecerea printr-un înscris în cartea muzeală fac trimiteri foarte desluşite la patriotism şi idee naţională.

De unde şi de ce astfel de percepţie, pusă deasupra oricărei îndoieli şi dedusă, logic s-ar părea, din însăşi fiinţa operei prozatorului? Rebreanu nu utilizează în exces recuzită naţionalistă, nu face numaidecât caz de neam şi românitate. Dar mergând în profunzime, la esenţe, analizând lucid structuri fundamentale şi proiectându-le în spaţiul unor unice permanenţe tragice, ajunge tot acolo, şi mai adânc, în preajma temeiurilor dăinuirii româneşti. „Laudă ţăranului român” n-a fost doar un discurs de recepţie la Academie (1940), cât mai ales o târzie şi meritată recunoaştere şi preţuire a meritelor „tălpii ţării”, pe truda, răbdarea şi suferinţa căreia a rezistat un neam şi s-a împlinit o istorie. „Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai săvârşit o operă mai preţioasă decât toate razele din lume”. Operă pe care, iată, reflex, mentalul colectiv o consideră act de patriotism. De comparat, de meditat....