Mircea Radu IACOBAN

Demnă de întreaga stimă truda eminescologului Nicolae Georgescu, probabil cel  mai avizat și mai informat cercetător al momentului într-ale biografiei și descifrării manuscriselor poetului. Noua sa carte (Ed. Babel, 2012), intitulată ”Boala și Moartea lui Eminescu” (observați ortografierile cu majuscule din titlu), este, de fapt, o reeditare a opului din 2008. Motiv pentru care, eronat, unele pasaje se repetă, iar greșelile de corectură… se reiau.

Dar nu de asta o remarcăm acum și aici. Autorul mi-a mărturisit că-și revizuiește singur paginile – fapt evident și din aceea că frecvența erorilor crește pe măsură ce dai filele, în acord cu oboseala ochiului și atenției corectorului improvizat. Sigur că-s deranjante erorile de tipar într-o carte ce dezbate amănunțimi infinitezimale ale lecțiunilor, aduse până la invocarea categoriilor de apostrof (ar fi trei!), dar cititorul va trece peste acest inconvenient datorită seriozității cercetării, bogăției de informații, stilului nepretențios și, mai ales, a noutăților în interpretare, cu care, de altfel, autorul ne-a deprins (și surprins) încă de la primele sale contribuții critice.

Evident, nu-i locul cronicii literare extinse într-un cotidian; pornind de la recenta apariție editorială, vom încerca doar să semnalăm faptul bizar că românii nu dețin date esențiale privitoare la marii lor clasici Eminescu și Creangă! În cazul humuleșteanului, nu știm cu exactitate nici anul în care s-a născut! Nici anul nașterii lui Eminescu nu-i unanim acceptat (1839, sau 1840?), ca să nu mai vorbim despre locul nașterii (Dumbrăveni? Ipotești? Botoșani?). Să concedem că, la mijlocul veacul XIX, ar fi de înțeles nesiguranța în evidența populației (am regăsit-o până și la Referendumul din 2012!), aproximațiile în actele de stare civilă, ba chiar și absența totală a unor astfel de documente. Cu cât ne apropiem de secolul XX însă, ne apare ca uimitoare lipsa informației indubitabile privind moartea lui Eminescu. Nu-i vorba despre un deces oarecare, ci al unui personaj de prim plan, aflat frecvent în vizorul presei și de mult în grațiile publicului cititor, ocrotit de amici cu înaltă poziție socială, oaspete al capetelor încoronate – sau tocmai notorietatea o fi determinat apariția atâtor variante, unele legendate și de neclintit?

Să încercăm o inventariere. Mai întâi, scrisoarea Hariettei, sora poetului: ”moartea i-a fost cauzată de spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun”. Aceasta fiind și informația clasicizată de ”Istoria…” lui Călinescu. 40 de ani după 1889, frizerul Comănescu, care ”îl servea adeseori pe Eminescu”, afirmă că a fost martor al ultimelor clipe pământene ale poetului și că Eminescu ”a fost lovit în cap cu o cărămidă”. Altă informație vorbește despre o pietricică legată cu ață pe care un alienat o învârtea și poetul s-ar fi lovit intrând în aria primejdioasei rotiri. O alta, despre o piatră trimisă cu praștia. Încă una, despre o piatră cubică din pavaj. Rana infectată i-ar fi produs erizipelul fatal. La fel de susținută este ipoteza unei endocardite (neconfirmată necropsic). În fine, alta, pe cale de a fi acceptată (nici într-un caz de noi) așază drept cauză a decesului epuizarea generală a organismului, datorată efortului intelectual.

Evident, toate propunându-și să evite pudic referirile la o anumită boală, eventual moștenită, ce făcea ravagii în epocă (remediul s-a descoperit abia în 1908). Dac-ar fi să le luăm pe rând, s-ar cuveni să începem cu avansarea erizipelului ce l-a declanșat vinovata tratare a locului de impact de victimă, oricare ar fi fost unealta uciderii, pietricică, piatră, cărămidă, pavelă. Cei care, fără umbră de îndoială, neagă realitatea și gravitatea loviturii, afirmă că bandajul negru de pe fruntea răposatului ar ascunde urma inciziei autopsierului la deschiderea craniului. Și așa a rămas! Fals! Mai bine mai târziu decât niciodată: iată, am apelat la ”Tratatul complet de medicină legală” publicat de Mina Minovici în 1928 și, la pag. 400, am aflat că deschiderea craniului pentru necropsie se face prin partea posterioară a capului (”de la o apofiză mastoidă la cealaltă”) și nu se atinge în nici un chip zona frontală. A fost și este practica generalizată, nicăieri și niciodată nu s-a procedat altfel. Așadar, ipoteza erizipelului fatal rămâne în picioare. Le  anulează pe celelalte? Poate da, poate nu, poate va fi fost vorba de un concurs de cauze.

Sigur că exhibarea unor amănunte morbide, mai ales în cazul icoanei-Eminescu se cuvine, pe cât putință, evitată. Nu și în situația în care, după atâta amar de vreme, pur și simplu nu știm cum și de ce a părăsit această lume o personalitate atinsă de aripa geniului, căreia românii și România îi datorează atât de mult. Voi reveni.