Mircea Radu IACOBAN

Un fost ofițer de Securitate mi-a descris metoda ”șipca”. Pentru a introduce așa-numita ”tehnică operativă” în casele oamenilor (adică, a microfoanelor de ascultare) se apela, în caz de nevoie, la ”șipcă”. Asta când golirea casei de locatari (sub cele mai diverse pretexte) și tihna necesară delicatei instalări nu se puteau realiza: mai rămânea în apartament câte un bolnav la pat, vreo bătrână netransportabilă, cine știe ce rudă de la țară. Confecționată în serie la atelierele Securității, șipca de brad, banală și de neobservat, era prevăzută cu două cuie ce abia își ițeau vârfurile. Înăuntrul șipcii, un locașspecial ascundea microfonul și miniemițătorul. În două-trei secunde, șipca era amplasată sub o mobilă oarecare și, prin apăsare de jos în sus, se atașa vreunei stinghii, de regulă, tot de brad. Cine și de ce să se uite sub dulap și, dac-ar face-o, de ce să suspecteze banala șipcă?

După o astfel de instalare au fost ascultate zile în șir discuțiile din casa de la țară a unor sexagenari. Când, deodată, a apărut un sunet de fond parazit: cotcodăceli. Instalatorii și-au zis c-o fi fost adusă o cloșcă în casă, numai că altceva nu mai sosea prin unde, de parcă muțiseră toți și-a rămas cu glas numai găina! Celelalte zgomote captate, destul de bizare și atent analizate, s-au dovedit până la urmă a fi grohăieli de porc ce-și face siesta. Cu prilejul revenirii ”pe teren” s-a constatat că vechea mobilă fusese mutată, cu tot cu șipcă, în hambar: suspecții își cumpăraseră șifonier nou!

Par hazlii astfel de povestioare (parcă-i văd pe vigilenții ”lucrători” cu căștile la urechi, ascultând intrigați 24 de ore din 24 cloșca și porcul), dar rămân ceea ce au fost, adică oribile atentate la libertatea și intimitatea persoanei. Dacă s-or mai practica și acum, cu siguranță că nu se mai utilizează primitive șipci cu cuie; avântul nestăvilit al tehnicii va fi imaginat șmecherii mai performante. Atunci, rezultatele ascultărilor și interceptărilor rămâneau strict secrete. Acum, textele apar în gazete. Nu știu dacă-i mai puțin grav… Documentele fotocopiate și reproduse în cartea Ioanei Diaconescu ”Scriitori în arhivele CNSAS” atestă și caracterul industrios al măsurilor represive: numai când nevoia de imprimate o cere imperativ se procedează la tipărirea lor. Acesta pare a fi motivul pentru care a trebuit să se apeleze la prestația tipografiilor.

Vedem, reproduse în carte, formulare-tip pentru Mandate de arestare, Fișe personale, Sentințe, Procese verbale, Dosare, Certificate de caracterizare, Declarații, Fișe zile muncite, Fișe medicale, Fișe matricole, Certificate de deces, Decizii de fixare a domiciliului obligatoriu, Hotărâri de trecere în evidență, Note de relații etc., etc., etc. Un adevărat hățișformularistic, imprimat la date și tipografii diferite, de instituții diferite.

Tribunalul Militar Cluj scria ”în numele legii și al Prezidiumului…” (1948: încă mai erau slujbași cu carte, din vechea gardă), în vreme ce Parchetul Cluj, dotat acum (1954) cu procurori aduși din producție, abolea acordul gramatical: ”În numele legii și a Prezidiului…” Rezoluțiile șefilor pe marginea formularelor tipărite sunt relevante: ”Sămi raporteze cei cu acest deținut.” Semna un locotenent colonel! În spațiile albe lăsate pentru introducerea mențiunilor cu caracter personal se citesc texte de-a dreptul aberante. Const. Tonegaru a fost condamnat pentru că ”a dat (și altora, n.n.) medicamente pe care le-a obținut de la Legația Belgiană”. Crimă! Câteva imprimate speciale au fost utilizate pentru justificarea pedepsei cu carcera aplicată deținutului Vladimir Streinu: i s-a găsit o cămașă în plus față de ceea ce prevede Regulamentul!

Certificatul eliberat de medicul pușcăriei lui Vasile Voiculescu atestă o ”cifoscolioză dorsală traumatică”, adică, pe românește, o lovitură bestială în coloana vertebrală. Din fișa medicală a lui N. Steinhardt se deduce duritatea detenției: 53 kg în 1961, 51 în 1962, 50 în 1963, apoi, brusc, tot în 1963, 45 de kilograme! Culmea umorului negru: ”Subsemnatul dr. Moțiu Eugen încredințez că examinând în Spitalul Văcărești cadavrul Marcu Alexandru am constat că moartea este reală și nu există nici o bănuială asupra cauzelor ei” Bravos! Legistul n-are nici o bănuială asupra cauzelor morții! Bine măcar c-o declară reală! Tristă lectură!