Mircea Radu IACOBAN

Absurdul ne pândeşte din toate cotloanele. La fiece pas întâlnim realităţi ce contrazic gândirea logică, nesocotesc legile naturii, ale societăţii, ale bunului-simţ. Nu trebuie să-l cauţi cu lumânarea; este destul să dai la o parte un colţ al perdeluţei cu floricele care ascunde respectabilitatea construită raţional, adică faţa de protocol  a veacului, pentru a constata că absurdul,  vorba lui George Lesnea, „E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare”. Poetul vedea partidul insinuat pretutindeni (pe undeva, chiar aşa şi era); absurdul n-are nevoie să se strecoare ilegitim, fiind parte constitutivă a existenţei noastre din toate timpurile.

Donald Morgan a găsit sumedenie de absurdităţi până şi-n Biblie (desigur, teologii, având la îndemână explicaţii preambalate, s-or pricepe să-l combată) – oricum firicelul de îndoială rămâne. Care dispare îndată ce intrăm pe teritoriul absurdului cu adevărat suveran. Jonathan Lee Riches, supranumit „the Litigator Crusader”, a intentat în dreapta şi-n stânga peste 4.000 de procese. A cerut să fie inculpaţi Geoge W. Bush, piraţii din Somalia, antrenorul Bill Belichick, Che Guevara, Platon, turnul Eiffel, monumentul lui Lincoln... Fireşte, Cartea Recordurilor (Guiness) i-a conferit titlul de recordman cu cele mai multe procese oficial intentate. Drept pentru care Jonathan Lee a acţionat în justiţie... Guiness Book!

Câteodată, întâmplarea contribuie şi ea la preschimbarea bizarului în absurd sută la sută. În 1985, la sfârşitul verii, 200 de salvamari s-au adunat la o petrecere menită să sărbătorească încheierea sezonului de plajă la Atlantic fără nici un caz de înec. Când festivitatea era în toi, un salvamar abţiguit s-a înecat în piscină! Sau: în 1991, fermierul Yooket Paen şi-a pierdut viaţa alunecând într-o groapă din propria-i gospodărie. Obstacolul era semnalizat cu o lampă electrică. În cădere, fermierul s-a agăţat instinctiv de firul ce alimenta becul roşu şi a fost electrocutat. La înmormântare, sora decedatului a vrut să arate întristatei adunări cum s-a petrecut tragedia. Dar a alunecat, s-a prins de acelaşi fir electric şi a murit... electrocutată. 

Din pricina încărcăturii de absurd în stare gemă, astfel de întâmplări dobândesc ilicit valenţe comice şi provoacă zâmbete în pofida tragismului real conţinut. Din drame, se preschimbă în curiozităţi hazlii. Cum altfel să catalogăm hotărârea Patriarhului Justinian Marina, care a surghiunit prin toată ţara călugării de la Mănăstirea Antim, membri ai mişcării „Rugul Aprins”, acuzându-i de... misticism? Alături, abia aşezată pe raft şi aşteptându-şi rândul la lectură, cartea lui Timotei Pop intitulată „Misticism sau creştinism autentic”. Fără semnul întrebării. Patriarhul lui Dej o fi avut asemenea îndoieli? Pe marginea aceluiaşi „Rug Aprins”, procurorul militar concluziona: „organizaţia are caracter fascist”. Păi, ori mistic, ori fascist... Mai rămâne să dăm de urma vreunui profesor de socialism ştiinţific concediat ca adept al materialismului dialectic!

Spun „să dăm de urmă” fiindcă am în faţă o carte de documente surprinzătoare (Ioana Diaconescu, „Scriitori în arhivele CNSAS”, Ed. Fundaţiei Academiei Civice, 2012) , de unde am desprins şi aberanta poveste cu călugării pedepsiţi pentru... misticism. În această carte (asupra căreia voi reveni) întâlnim sumedenie de poticniri politice în absurd – dar, de astă dată, nu mai este loc de zâmbet. În concluziile de învinuire privindu-l pe deţinutul Vladimir Streinu se scrie negru pe alb: „susţine în mod calomnios că în ţară n-ar exista libertatea de a scrie şi de gândire”; câteva paragrafe mai sus, este formulată principala acuză: a difuzat „scrieri cu conţinut duşmănos şi instigator la adresa RPR (...) şi întreţinea intense discuţii duşmănoase.” Clar: era voie, dar... se pedepsea! Iată şi minciuna absurdă, parafată şi semnată oficial: în 1951, deţinutul Mircea Vulcănescu a fost „consultat şi găsit sănătos”. Va muri peste câteva luni, cu diagnosticul semnat de acelaşi medic al puşcăriei „miocardită şi pleurezie dublă TBC”...

Specii ale absurdului.