Mircea Radu IACOBAN

Încă o așezare suceveană izbutește să-și publice monografia – Adâncata. N-a fost prea proteguită și răsfățată de istorie: rangul de comună și l-a dobândit abia după secularizarea decisă de Cuza; până atunci, satul era proprietatea mănăstirii din Burdujeni. Devine centru de comună în 1864. Se desființează în 1865. Reînființat în 1872. Desființat în 1930. Repus în drepturi la 1933. Figurează când în plasa Bosanci (1935), când în Mitocu Dragomirnei (1939), când în ”Cetatea Sucevei”(1941), până ce, în fine, se ”stabilizează” în raionul Suceava (1949), apoi în regiunea și județul cu același nume.

Aceste ezitări și permutări în geografia Țării de Sus se explică, probabil, atât prin situarea comunei undeva între Suceava și Dorohoi, cât și, mai ales, prin nerezonanța numelui Adâncata într-o zonă cu sate mai des pomenite în cronici, unele binecuvântate cu biserici ctitorite de Ștefan, și-n preajma unor mănăstiri faimoase (Dragomirna). Adâncata nici n-a izbutit să impună numele unor mari personalități dintre localnici. Impresie, totuși, falsă, fiindcă-i vorba despre o străveche vatră românească, cu nimic mai prejos decât alte comune bucovinene, beneficiare ale avantajului traseelor turistice clasicizate; cât privește ”producția de nume mari”, monografia propune s-o înlocuim cu lista mai puțin spectaculoasă, dar foarte consistentă, a fiilor satului rămași cumva în planul al doilea, însă cu prestații cât se poate de temeinice și acasă, și pe cuprinsul țării. De altfel, interesul acestei monografii datorate lui Gheorghe Giurcă, scrisă cu drag de baștină, într-o bună limbă română, cu respect pentru tradiții, vremuri și destine, rezidă tocmai din ceea… pe ce nu s-a mizat.

Ea demonstrează că, într-un sat făr-de mari accente pe canavaua istoriei, făr-de ctitoriri faimoase, făr-de localnici ajunși ”la vârf” pe plan național, se muncește onest de secole, se cultivă datinile și valorile perene, se cinstesclimba și simțirea românească, se construiește trudnic în domeniul spiritualității, putând astfel servi ca model al dăinuirii, continuității și reprezentativității. Aflăm din amănunțita și exacta cercetare cam tot ceea ce se cuvenea spus: așezarea geografică, siturile arheologice, reperele istorice, elementele de onomastică, lăcașurile de cult, școala, viața economică, tradițiile și obiceiurile, spre a se încheia, cum am sugerat mai sus, cu o listă a ”consătenilor cu care ne mândrim”. Filolog școlit la Iași, autorul cutează și câteva originale incursiuni în toponimie și onomastică, mai rar întâlnite în astfel de lucrări monografice. A avut bunul gând să reproducă, în transcripție cu alfabetul latin, însemnările de pe vechile bucoavne păstrate la biserica Sf. Dimitrie.

Una dintre ele (”această carte, anume Apostolu, am cumpărat-o acum Vasile și cu Ion și cu Alexa preună sfintei Biserici… veleat 1773/7281, iunie 9 z”) am parcurs-o cu motivată emoție: de pe un alt exemplar al aceluiași ”Apostol” tipărit la 1744 am învățat să citesc, la 4-5 ani, cu litere… chirilice. Bunicul dinspre mamă, dascăl la biserica din Scobinți, avea ”Apostolul” acasă (l-am dăruit, mai târziu, Bibliotecii Universitare). La sfârșitul cărții era înserat Tatăl Nostru în română, cu litere slavone. Cum rugăciunea o știam pe de rost, n-a fost greu să potrivesc litera cu sunetul, și, astfel, să deprind citirea… De luat în seamă concluziile deloc îmbucurătoare pe care Gh. Giurcă le desprinde comparând activitatea culturală din comună, cândva remarcabilă, cu starea de azi: ”despre o activitatea cultural-artistică în accepțiunea de până acum nu mai poate fi vorba. Și numai copiii nu vin la Căminul cultural. Nici cei mai în vârstă. Preferă să stea acasă și, în limita timpului liber, să privească la televizor, iar tinerii frecventează discotecile. (…) Căminul cultural mai este folosit doar ca local pentru nunți, cumătrii sau petreceri…”

La fel de amară și consemnarea privind dispariția Muzeului, ctitorit după 1966 de inimosul învățător Enea Filip. Inventarul scris (că atâta a mai rămas…) atestă adunarea unui fond muzeistic foarte bogat și valoros. Iată ce destin a avut: ”Se spune că, în haosul creat în țară după evenimentele din decembrie 1989, un înalt funcționar al Primăriei a cărat noaptea, pe rând, obiectele din Muzeu, iar soacra lui le vindea în piața din Rădăuți.” S-au vândut până și rafturile de lemn, ba chiar și… oasele de dinozaur! Să mai amintim aici și despre distrusul Muzeu al lui Toader Hrib de la Arbore? Ce rușine!

În ”cuvântul înainte”, Gh. Giurcă se confesează: ”A scrie monografia unei localități este un veritabil act de curaj. Asta presupune în primul rând muncă, foarte multă muncă și neodihnă”. Sarcina dificilă pe care singur și-a luat-o a dus-o cu brio la capăt.