Mircea Radu IACOBAN

Bine că dă Dumnezeu şi se termină! În vacarmul propagandistic al ultimelor săptămâni, n-am mai izbutit să fac nimic serios, să citesc o carte fără să-mi sară repede gândul la politicale, să scriu şi altceva decât articole de gazetă. Până şi la pescuit, când puneam râma în cârlig, tot la „lovitura de stat” mi-era gândul, drept pentru care m-am înţepat zdravăn şi neconstituţional, trebuind să fac vaccin antitetanos. Singurul câştig real în această perioadă rămâne acela că (prea) mulţi şi-au dat arama pe faţă, arătându-ne adevărata lor alcătuire lăuntrică. Dar, în sfârşit, s-a terminat cu hărmălaia.

Să redevenim logici, nepătimaşi, lucizi, vieţuitori responsabili ai unui tărâm frumos şi bogat, populat cu sumedenie de urâţi şi prea mulţi săraci prin (zice-se) însuşi destinul lor mioritic. Parcă pentru a fi în ton cu răscolirea tuturor patimilor, în acest iulie de cuptor, Iaşiul este răscolit... la propriu. S-au accesat, în fine, consistente fonduri europene şi nu-i stradă principală făr-de restricţii, canioane, interdicţii, basculante, buldozere şi lucrători năduşiţi în salopetele lor galbene. Ca s-ajungi teafăr din Copou la gară trebuie să ocoleşti pe la Târgu Secuiesc; lumea boscorodeşte, ziarele asemenea, numai că aceleaşi gazete mormăiau mai ieri că oraşul are tramă stradală amărâtă, depăşită, învechită, că nimic nu se mişcă şi că asta-i soarta fostei capitale, adică, vara colb şi iarna glod. S-a dat semnalul înnoirilor şi... iar nu-i bine – gena de cârcotaş a românului!

Cum era de aşteptat, ori unde sapi mai adânc de doi-trei metri, dai peste vestigii de cine ştie când. Iaşiul, urbea cu cele mai multe amintiri din întreg spaţiul românesc, se modernizează (poate termenul ar trebui evitat, fiind compromis de mitologica „modernizare a României”), se preschimbă, întinereşte. Palas-ul l-a adus impetuos în loja mileniului trei, iar remodelarea stradală ar putea avea ca motto titulatura rubricii noastre, „Să vezi şi să nu crezi!”. Aduşi de prin alte părţi, muncitorii care scurmă la marile intersecţii n-au de unde şti ce amintiri poartă pietrele ce le saltă din nemişcarea deceniilor, dar mă tem că ieşenii înşişi prea multe nu cunosc din trecutul urbei. Au răposat întru Domnu marii „ştiutori” George Lesnea, Aurel Leon, Ion Mitican şi mai ales tineretul ignoră cealaltă faţă a filei.

O recentă apariţie editorială, „Souvenir de Yassy”, album datorat harnicei Olga Rusu, se constituie într-o invitaţie la retrăirea unor clipe din acel mistuit „a fost odată”. Pagină de pagină emoţionează: sunt înmănunchiate 60 de vechi cărţi poştale ilustrate, datând aproape de când s-a inventat aparatul de fotografiat, revelatoare prin sinceritatea nudă a imaginii. Ştie cineva câte statui s-au perindat în piaţeta din faţa Hotelului Continental? La venirea mea în Iaşi, acolo trona Xenopol. Mai înainte, acolo fusese amplasat monumentul dedicat lui G.C. Mârzescu, ieşean ministru în mai multe guverne interbelice. Au dărâmat-o legionarii („Mârzescu – scrie Panopol – a fost primul dintre oamenii noştri politici care au prevăzut pericolul fascist şi au căutat să-l înlăture”). De unde se vede că marile spirite se întâlnesc: şi comuniştii au demolat statui. Ba chiar, motivat sau nemotivat, au dispărut câteva şi după 1989... O sumedenie de clădiri emblematice le mai putem admira doar în paginile albumului: Coloseul Bragadiru, de pe str. Lăpuşneanu (mai apoi cinematograf; astăzi, ruină şi atât), Jockey Clubul, clădit în 1804 şi demolat în anii `50, aleea din coasta grădinii Copou, gândită de arhitecţii Trolli şi Scolari, astăzi bearcă, făr-de jumătatea bombardată în război, monumentala gară în stil gotic din 1871, acum urâţită din pricina hidoaselor termopane exterioare (!) din era Nicolaiciuc, Piaţa Unirii, în modesta ei înfăţişare de odinioară, Hotelul Europa, unde s-a dat semnalul revoluţiei din 1848, Hala de peşte, construcţie unică, pe schelet metalic turnat la Paris (demolată aiurea în 1988), Hotelul Bejan, din 1897, care împlinea perspectiva Râpei Galbene, vechiul şi prestigiosul Ateneu Tătăraşi (1919), Academia Mihăileană (prezentată sub denumirea târzie „Academia de Belle Arte”)... toate fost-au şi nu mai sunt.

Unele interpretări pot fi discutate (piatra volantă din 1395 de la Biserica Armenească), dar, în ansamblu, albumul Olgăi Rusu e-o seducătoare invitaţie la întoarcere în timp, fie şi doar pentru a ne reaminti că lumea nici n-a început, nici nu se termină cu noi.